La 20 de ani, în timp ce studia la Universitatea din Paris l-a cunoscut pe Sartre, care avea 23 de ani, începând o relație legendară care a durat mai bine de o jumătate de secol – până la moartea lui Sartre.

Beauvoir era o femeie frumoasă și stilată și avea un iubit, René Maheu. (Maheu a fost cel care i-a dat și porecla ei permanentă, le Castor—”castorul”.) Dar ea s-a îndrăgostit de Sartre, odată ce a depășit impresia fizică pe care acesta o lăsa. Sartre era scund (aprox. 1,52) și își pierduse aproape toată vederea la ochiul drept de când avea trei ani. Se îmbrăca mai degrabă neglijent, în haine supradimensionate, fără stil.  Pielea și dinții lui sugerau o indiferență față de igienă. Fuma enorm și bea regulat. Cu alte cuvinte, avea genul de urâțenie masculină agresivă care poate fi carismatică și pe care s-a abținut cu înțelepciune să o disimuleze. În schimb, felul lui de a fi compensa total aparițiile: era inteligent, generos, agreabil, ambițios, mereu în vervă, avid după conversații, înflăcărat și foarte amuzant.

Sartre fusese logodit. În noua relație, el și Beauvoir au decis că dragostea lor nu necesita căsătorie pentru desăvârșirea ei, iar Simone nu s-a sfiint să declare deschis refuzul unei astfel de legături nenecesare:  ”Un singur scop ne-a aprins, dorința de a îmbrățișa toată experiența vieții și de a depune mărturie cu privire la ea. Uneori, acest lucru însemna că trebuia să urmăm diverse căi – fără a ascunde nici cea mai mică dintre descoperirile noastre unul altuia. Când eram împreună, ne-am exprimat voința atât de ferm la cerințele acestei sarcini comune, încât chiar și în momentul despărțirii am fost uniți într-o singură ființă. Ceea ce ne-a legat, ne-a și eliberat; iar în această libertate ne-am trezit legaţi iremediabil.”

La un moment dat, Sartre a propus un „pact”: puteau avea relații amoroase, dar li se cerea să-și spună totul unul altuia:  „Ceea ce avem este o iubire esențială; dar este o idee bună să trăim și noi aventuri amoroase contingente.”  Dacă luăm în considerare faptul că întreaga viață a lui Beauvoir până în acel moment fusese un efort de a scăpa din cultura familiei ei, vom înțelege imediata ei acceptare și asumare a regulii (mama ei fusese educată într-o mănăstire, iar tatăl ei, avocat conservator din Paris, cu mijloace financiare reduse, i-a descurajat interesul pentru filozofie și, probabil, ar fi descurajat-o să urmeze orice carieră dacă el i-ar fi putut oferi o zestre.)

Interesante discuții (1974, ”Adieux: A Farewell to Sartre”, Simone de Beauvoir):

”De Beauvoir: Ai fost vreodată atras de o femeie urâtă?

Sartre: Cu adevărat și pe de-a-ntregul urâtă, nu, niciodată.

De Beauvoir: S-ar putea spune că femeile care te-au atras au fost fie drăguțe sau cel puțin atractive și carismatice.

sartre: Da, în relație mi-au plăcut femeile frumoase pentru că ăasta era un mod de a-mi dezvolta sensibilitatea. Astea sunt valori iraționale – frumusețe, șarm și așa mai departe. Sau rațional, dacă vrei și dacă poți oferi o explicație rațională. Dar când iubești șarmul unui om, iubești ceva care este irațional, chiar dacă ideile și conceptele explică șarmul dintr-un punct de vedere mult mai intens.

De Beauvoir : N-au existat femei care să te fi atras pentru altceva decât calitățile lor feminine – tărie de caracter, ceva intelectual sau mental, mai degrabă decât ceva care să aibă exclusiv de-a face cu șarmul și feminitatea? Sunt vreo două pe care le am în minte când spun asta.” 

Așa că a fost încântată de afrontul adus standardelor convenționale de domesticitate pe care aranjamentul lui Sartre le implica. Ea iubea, în fond și profund strălucirea lui Sartre ca filozof. Un argument bazat pe termeni precum „esență” și „contingență” a funcționat la fel de bine pentru ea precum un inel cu diamante. Ea a văzut (înainte de a o face el, dar în anumite privințe era mai pricepută decât el) că pactul ar fi legat-o lega pe viață un bărbat despre care știa că nu va fi niciodată credincios.

N-a fost ușor, dar și ea a avut prilejul de a lega ”prietenii”  de altă natură, inclusiv cu femei. La început, a fost tulburată să descopere că uneori se simțea geloasă. Sartre a sfătuit-o că gelozia, ca toate pasiunile, este un dușman al libertății: ea te controlează și ar trebui să o controlezi. Așadar, Beauvoir a avut propriile ei aventuri serioase, în special cu Nelson Algren, o relație care a durat din 1947 până în 1951, și cu Claude Lanzmann, cu care a trăit din 1952 până în 1959, iar acestea formează conținutul cărții intitulată „Force of Circumstance” – ”Puterea întâmplării”. 

Dezamăgită de realizările mișcării feministe și deziluzionată de șansele de a depăși discriminarea sexuală atât de vie în epocă, ea a luptat alături de Sartre împotriva tuturor formelor de dictatură și opresiune.

Cei doi au fost inseparabili, și, înainte de moartea lui Sartre, pe 15 aprilie 1980, de Beauvoir a spus: „Dacă Sartre ar muri, poate că m-aș sinucide”. Mai târziu, s-a mutat într-un apartament care avea ferestrele spre cimitirul Montparnasse, unde este înmormântat Sartre.

În anii 1940, cei doi, care savuraseră cultura cafenelei și viața socială din Paris, s-au retras în siguranța cercului lor apropiat de prieteni, numit cu afecțiune „Familia”. Cu toate acestea, faima ei nu a împiedicat-o să-și continue pasiunea de-a lungul vieții de a călători în țări străine, ceea ce a rezultat în două dintre lucrările ei, L’Amérique au Jour le Jour (America Day by Day) publicată pentru prima dată în 1948, și La Longue Marche ( The Long March), publicată în 1957. Prima a fost scrisă în urma turneului ei de prelegeri în Statele Unite în 1947, iar cea de-a doua în urma vizitei ei cu Sartre în China comunistă în 1955. 

A urmat scrierea a mai multor lucrări de ficțiune, eseuri filosofice și interviuri. Deși mulți au încercat să insinueze faptul că nu era decât o ”adeptă” a satrismului,  Beauvoir a fost remarcată în mod deosebit nu numai datorită acțiunii ei politice în problemele feministe, ci și prin publicarea autobiografiei sale în patru volume și de angajamentul ei politic în atacarea directă a războiului francez din Algeria și a torturilor algerienilor de către ofițerii francezi.

În 1970, ea a publicat un studiu impresionant despre opresiunea membrilor bătrâni ai societății, La Vieillesse (”Maturitatea”). Această lucrare oglindește aceeași abordare pe care o avusese în ”Al doilea sex”,  doar cu un obiect diferit de investigație.

Beauvoir a văzut moartea tovarășului ei de o viață în 1980, ceea ce este relatat în cartea ei din 1981, La Cérémonie des Adieux (Adieux: A Farewell to Sartre). După moartea lui Sartre, Beauvoir și-a adoptat oficial însoțitoarea, Sylvie le Bon, care a devenit executorul ei literar. Beauvoir a murit în urma unui edem pulmonar la 14 aprilie 1986.

Am ajuns, în sfârșit, la cartea de suflet – a ei, cu siguranță, și a noastră: La Cérémonie des adieux, operă memorialistică scrisă în ultimii ani ai lui Satre. O carte pe care cu greu o poți încadra sentimental, pentru că e un amalgam luxuriant de trăiri și stări destul de greu de asimilat. Degradarea lui Satre se produce sub ochii ei, iar efectul este traumatizant pentru femeia care e martoră la această dramă implacabilă. Ca de obicei, mulți ”analiști” au încercat să desființeze cartea, considerând-o morbidă, fără să înțeleagă faptul că asistăm, de fapt, la punctul de întâlnire a două mari conștiințe inițiate în fenomenologia degradării și a morții, care așază sub lupă întocmai ideea de a fi viu, în ciuda ireversibilei degradări biologice. În plus, reproșuri au existat și din partea esteticienilor literari, care consideră că textul lui Beauvoir este plat, rece, „fără stil”, scris pe tonul glacial al unui raport sau a unei descrieri „clinice”, fără suflet, care nu putea fi potrivit pentru un omagiu funerar. Li s-a răspuns însă că intenția autorului a fost aceea de a  respecta dorința lui Sartre care a vrut o înmormântare simplă, fără „ceremonie”, așadar sobrietatea stilului era expresia modestă și adevărata tandreței imense și poate, de asemenea, o modalitate prin care Beauvoir se dă deoparte pentru a-și pune stiloul și vocea în slujba companionului său.

Două idei esențiale sunt de remarcat înainte de a citi cartea: ca orice lucrare memorialistică, ea aduce la suprafață obsesiile, traumele din copilărie, fantomele subconștientului, epurate în timpul scrisului prin forța pe care o dă scrisului luciditatea singurătății și a senectuții: o frică de moarte adusă la limita superioară a anxietății și tabuul corpului. Confruntându-le în scris, relatând durerile și anxietățile lui Sartre fără ascundere („Evident, el suferea de o anxietate difuză în legătură cu corpul său, vârsta, moartea”), dificultățile lui în a mânca cu proteza dentară („S-a luptat cu spaghete”) sau chiar insuficiența lui urinară (Sartre târând în spate o „pungă mică de plastic plină cu urină”), Beauvoir face, într-adevăr, operă de medic legist, în spirit naturalist, asumându-și această viziune în slujba autenticității și a sincerității față de viață. Cu siguranță, cei care au acuzat-o de indecență, exhibiționism și indecență, n-au reușit să ajungă dincolo de înțelesurile ei profunde.

”Eu sunt în stare să mă opresc pentru un timp fără ca viața să-și piardă sensul. Sartre, nu. Îi plăcea să trăiască și chiar cu ardoare, dar cu condiția să poată munci: așa cum am văzut, în decursul acestei scriei, munca a fost o obsesie pentru el. Confruntat cu incapacitatea de a-și duce la îndeplinire munca pe care și-a asumat-o, s-a dedat literalmente la stimulente, și-a înmulțit activitățile și și-a depășit atât de mult forțele încât a făcut o criză inevitabilă. Una dintre consecințele pe care nu le-a prevăzut și care l-a îngrozit a fost orbirea lui. […] Cert este că drama ultimilor săi ani este consecința întregii sale vieți. În cazul lui putem aplica cuvintele lui Rilke: „Fiecare poartă în sine propria sa moarte, precum fructul sâmburele său”. Sartre a avut declinul și moartea pe care viața lui însăși le-a cerut.”

Ce poți spune despre această mărturisire decât că reprezintă ceea ce este, cu adevărat, limita dintre viață și moarte pe care niciodată cineva n-a prezentat-o cu atâta luciditate:

„Și apoi s-a uitat la mine cu un aer neliniştit şi aproape ruşinat: „Nu-mi voi mai găsi niciodată vederea?”. Nu, i-am spus.  A fost atât de sfâșietor încât am plâns toată noaptea.”

”La sfârșitul lunii iunie (1971), Sartre a început să aibă o durere groaznică la limbă. Nu putea nici să mănânce, nici să vorbească fără să sufere. I-am spus: „Totuşi e un an prost: tot timpul ai avut probleme. – O! nu contează, mi-a răspuns. Când eşti bătrân, nu contează,are mai puțină importanţă. – Cum? – Știm că nu va dura mult. – Adică, pentru că o să murim? – Da. E normal să ne distrugem puțin câte puțin. Când suntem tineri, e altfel.” Tonul pe care a spus asta m-a copleșit: părea deja de cealaltă parte a vieții. Toți ceilalți au observat această detașare; părea indiferent la multe lucruri, fără îndoială pentru că nu era interesat de propria soartă. Adesea era, dacă nu trist, măcar absent. L-am văzut cu adevărat vesel doar în serile noastre cu Sylvie. În iunie, am sărbătorit a şaizeci şi şase de ani de naştere a lui Sartre acasă la ea, iar el strălucea.” ( Sylvie Le Bon-de Beauvoir este fiica adoptivă a lui Simone de Beauvoir, profesor de filozofie și executorul testamentar al operei celor doi. Întâlnirea dintre cele două femei a fost povestită în cartea Tout compte fait, pe care Simone de Beauvoir i-a dedicat-o lui Le Bon.)

Foarte interesant felul în care legătura lor se resimte dincolo de timpul biologic:  căderile, beția și „orbirea” lui Beauvoir le urmează pe cele ale lui Sartre. În ziua înmormântării: „N-am văzut nimic,  sau foarte puțin, anesteziată de Valium și nemișcată în voința de a nu mă prăbuși”. Sau „Păream ca și când aș fi băut mult, că a trebuit să fiu dusă pe scări”.  Imediat după înmormântare, a trebuit internată, epuizată, pentru o congestie pulmonară însoțită de mai multe căderi și faze de delir. Beauvoir a murit la șase ani aproape până a doua zi după el, oficial din cauza aceleași afecțiuni (edem pulmonar). 

„Marșul lung spre finitudine” al lui Sartre se contopește așadar cu cel al lui Beauvoir – „calvarul”, vor spune unii cititori – spre acceptarea laborioasă și sublimă a finitudinii lor comune. În mai multe scrisori, Beauvoir apare ca un adevărat martir care a avut curajul și generozitatea să redea prin scris, în suferință, această mărturie „necesară” care permite cititorilor să-l cunoască mai bine pe omul care tocmai i-a părăsit:

”La un moment dat, am cerut să rămân singură cu Sartre și am vrut să mă întind lângă el pe pat. O asistentă m-a oprit: „Nu. Ai grijă… cangrena…”. Atunci am înțeles adevărata natură a escarelor lui. M-am întins pe cearșaf și am dormit puțin. La ora cinci au venit asistentele. Au tras un cearșaf și un fel de pătură peste cadavrul lui Sartre și l-au luat.”

„Deci, aceasta este ceremonia de rămas bun?” mi-a spus Sartre, pe când ne despărțeam timp de o lună, la începutul verii. Am simțit sensul pe care aceste cuvinte urmau să capete într-o zi. Ceremonia a durat zece ani: tocmai acești zece ani îi povestesc în această carte.”

Imaginile au rol pur ilustrativ (ro.pinterest.com)