Haosul s-a instalat în literatură treptat. Personajele au sufletele amnezice, derutate, suferă fără să știe de ce, nu aspiră la nimic, nu cred în nimic, nu știu ce vor… se lasă conduse de greață, de frică. Nihilismul lor e ca un strigă de luptă, dar unul care nu știu cui îi e adresat.
Trăitul în planul rațiunii șubrezește orice credință, ea nu e imposibilă, dar e dificilă, ca mersul pe sârmă. A crede înseamnă a trăi în tensiune. Sârma e întinsă peste prăpastia dintre cele două lumi.
E o aberație, pe care o sugerează din plin justițiarii sociali, aceea că ar exista mostre de gândire albă și gândire neagră sau galbenă, culturi și religii albe și de alte rase, asta e culmea rasismului.
Sau gândire masculină și feminină. Nu tovarăși, gândirea n-are sex și n-are gen și n-are rasă, are logică.
Nenorocirea pe care a însemnat-o comunismul a fost tocmai ”omul de tip nou”căruia îi era alipit ”binele universal”.
