Stima de sine e legată de demnitatea umană pe care performanțele profesionale nu o pot asigura și din păcate nici validările și confirmările de ordin moral. Stimă de sine au cei care se știu dezirabili, atractivi, centrul atenției, care se simt mai valoroși într-un sens relațional (poate implica și efort, desigur). Stima de sine vine din succesul amoros și social.
Încrederea în sine din ceea ce omul poate face de unul singur.
Un trecut bun sau o împlinire anume sau o întânire luminoasă sau o formă de fericire incontestabilă, chiar dacă irecuperabile, au forța să înlocuiască speranța cu sens și plăcerea cu recunoștință și satisfacția cu conștiința valorii celor trăite.
Contrar speranței lor, cei care fug de implicare nu scapă de responsabilitate, nu sunt cu nimic exonerați de vină. Dimpotrivă, implicarea e o scuză.
Căutăm să ne delectăm unii pe alții, să ne facem agreabili, să facem existența suportabilă. Poate că acestea sunt și coordonatele de fond ale societăților actuale. Depersonalizarea e dictată de condițiile în care suntem îndemnați să ne exprimăm.
