Filozofia nu ține atât de plăcere, cât de înțelegere, sau, mai precis, de plăcerea pe care ți-o dă înțelegerea. De aceea, multor indivizi le rămâne străină, limitându-se la a prelua clișee și a le uzita în contexte în care „dă bine” sau impresionează publicul amator de „perle pseudointelectuale”. Exercițiul de hermeneutică se impune astfel ca necesar unei lecturi de profunzime a textelor filozofice, în afara prejudecăților de orice fel, dar sub tutela unor  repere care vin din partea unor personalități de același nivel spiritual, apte să capteze esențele.
Două femei de excepție, scriitoare, pasionate de filozofia și științele timpului lor, se regăsesc într-un fel unic de a percepe realitatea obiectivă, din perspectiva ființei înzestrate cu o luciditate și o conștiință superioară. Ce rezultă? O analiză la retortă a mecanismelor unei societăți, a oamenilor de cultură, a resorturilor psihologice care îi dictează evoluția (sau involuția, deseori), oferind o imagine veridică până la marginea cinismului a mentalului colectiv, din care se desprind aievea, fără greutate, cei „selectați”, adică  personalitățile apte să-i descifreze labirinturile de sens.
Iată ce spune Susan Sontag despre scriitoarea și opera lui Simone Weil, (n. , Paris, Franța – d. , Ashford, Anglia, Regatul Unit), una dintre cele mai proeminente figuri ale culturii franceze, gânditoare pasionată de filozofie și de mistică creștină.

Susan Sontag

„Valorile culturale ale civilizației noastre burghez-liberale sunt antiliberale și antiburgheze; există scriitori repetitivi, obsesionali și nepoliticoși, care tind să impresioneze forțat și nu prin notele distincte ale autorității personale sau ardoare intelectuală, ci, mai mult, prin sentimentul unei extremism intelectual și personal. Bigoții, istericii, distrugătorii sinelui – aceștia sunt scriitorii care devin mărturii vii ale timpurilor înfricoșătoare în care trăim.E vorba despre nuanțe subtile aici: nu e de conceput credința în ideile născute dintr-un ton impersonal al lucidității. Unele epoci sunt prea complexe, prea sfâșiate de experiențe istorice și intelectuale cutremurătoare, pentru a putea auzi vocea lucidității. Așa că ea devine un compromis, o evadare, o minciună. Era noastră promovează idealurile sănătății, dar crede doar în realitatea bolii. Adevărurile noastre sunt născute din nenorociri. Măsurăm adevărul în termenii suferinței scriitorului mai degrabă decât să folosim standardele adevărului obiectiv pe care îl exhibă cuvintele lui proprii. Fiecare din adevărurile noastre are un martir, prin urmare.
Ceea ce l-a revoltat pe Goethe, maturul, când vine vorba de lucrările mai tânărului Kleist, care i-a dăruit operele „în genunchii inimii” – morbidul, notele isterice, sentimentul patologicului, enorma indulgență a suferinței pe care Kleist o pune în operele sale epice, este tocmai ceea ce dă valoare pentru noi, astăzi, creației lui. Azi, Kleist provoacă defătare estetică, pe când lectura din Goethe a devenit o datorie. La fel și cu Kierkegaard, Nietzsche, Dostoievski, Kafka, Baudelaire, Rimbaud, Genet—și Simone Weil—ne impresionează prin aerul straniu, nesănătos al operelor lor, care le dă forță și putere de convingere.

Probabil că există perioade în care nu atât nevoia de adevăr e importantă, cât o aprofundare a simțului realității, o lărgire a sferei imaginației. Eu una, nu pun la îndoială faptul că viziunea reală, sănătoasă a lumii este și cea adevărată. Dar adevărul este cu adevărat dorit întotdeauna? Nevoia de adevăr nu mi se pare constantă, nici cea a letargiei. O idee distorsionată ar putea avea o valoare mai mare decât adevărul însuși; ar putea servi mai bine nevoilor spirituale, care sunt atât de diferite. Adevărul înseamnă echilibru, dar opusul lui, care presupune dezechilibru, ar putea la fel de bine să nu fie o minciună.

Prin asta nu încerc să abolesc o modă, ci doar să subliniez motivul care stă în spatele gustului contemporan pentru extremism în artă și gândire. Să nu fim ipocriți și să recunoaștem fățiș că citim și apreciem scriitori ca Simone Weil, cu toate prejudecățile care au planat asupra ei de-a lungul timpului. Nu pot să cred că mai mult decât poți număra pe degete din zecile de mii de cititori ai operelor lui Simone Weil, publicate postum, au aderat la ideile ei cu adevărat. Așa cum nu este necesar nici să împrăștiem păreri despre relația ei conflictuală cu Biserica Catolică sau să acceptăm viziunea ei despre absența divinității, idealurile ei despre respingerea trupului sau să facem concurență urii foarte nedrepte pe care a nutrit-o împotriva civilizației romane sau a evreilor.

La fel și cu Kierkegaard și cu Nietzsche ai căror admiratori din epoca modernă nu le împărtășesc ideile. Motivul pentru care citim asemenea autori de o originalitate „usturătoare” este prestanța lor personală, seriozitatea cu care și-au tratat viziunea, dispoziția declarată și asumată de a se sacrifica pentru adevărurile lor, și doar parțial pentru „ideile” acestora. Așa cum coruptul Alcibiade l-a urmat fără tăgadă pe Socrate, incapabil și nedoritor să-și schimbe viața, dar a făcut-o fiind impresionat și amorezat de geniul filozofului care i-a fost mentor, așa și cititorul modern exprimă respectul, prin lectură, față de un nivel de spiritualitate care nu este și nici nu poate fi al lui propriu.

Viețile unora sunt de domeniul exemplarității, altele nu; iar din cele care pot fi modele sunt cele care ne invită să le urmăm și, pe de altă parte, cele pe care le privim de la distanță cu un amestec de repulsie, milă sau reverență. Aceasta e, în linii mari, diferența dintre erou și sfânt (dacaă ultimul termen poate fi folosit în sens estetic, nu religios). O astfel de viață, absurdă prin exagerările ei și gradul de auto-mutilare – cum e a lui Kleist sau a filozofului Kierkegaard – a fost cea a scriitoarei Simone Weil. Mă gândesc aici și la ascetismul fanatic al vieții ei, disprețul față de plăcere și fericire, gesturile ei deopotrivă nobile și ridicole în politică, negăsile de sine atât de elaborate, curtarea neobosită a suferinței, și n-aș exclude nici stângăciile fizice, migrenele sau tuberculoza ei. Niciu iubitor al vieții nu și-ar propune să-i imite devotamentul pentru sacrificiu și martiraj, și nici n-ar dori cuiva drag să i se întâmple așa ceva.

Și totuși, în ceea ce privește dragostea noastră pentru seriozitate, pentru viață, noi suntem hrăniți din iubirea aceasta care ne ajută să creștem. Iar respectul pe care îl arătăm unor asemenea personalități este un argument al existenței misterului în lume – iar misterul însuși este ceea ce adevărul obiectiv respinge. În acest sens, toate adevărurile sunt superficiale; și distorsiunile adevărului (nu toate), unele derapaje de la sănătatea mentală (nu toate), de la sănătatea trupească (nu toate, desigur), unele denigrară ale vieții (nu toate) sunt dătătoare de sănătate, de adevăr, de luciditate și de viață.” (Susan Sontag – traducere Andra Tischer)

Cu o asemenea introducere în opera lui Simone Weil, nu putem decât să fim curioși de adevărul textelor ei, acel adevăr care se revelează în ciuda unor dificultăți de … sensibilitate, dacă suntem atenți la ceea ce exprimă Sontag. Un fragment din Forme de iubire implicitã a lui Dumnezeu, publicată în 2005 la Editura Humanitas, într-o traducere excepțională de Anca Manolescu, ne aduce în fața unei viziuni inedite asupra învățăturii, a rugăciunii și a atenției, care stă la baza tuturor actelor asumate de conștiință.

Iată:

„Cheia unei concepţii creştine a studiilor este faptul că rugăciunea constă în atenţie. E orientarea către Dumnezeu a întregii atenţii de care sufletul este capabil. Calitatea atenţiei determină în mare măsură calitatea rugăciunii. Căldura inimii nu o poate suplini.