Ceea ce e minunat la Simone de Beauvoir este că are inteligenţa unui bărbat (şi vedeţi, în sensul în care vorbesc aici, sunt cam sclavagist) şi sensibilitatea unei femei.”,

va spune Jean-Paul Sartre despre femeia care i-a înnobilat viața, niciodată ca soție, mereu ca prietenă, confidentă, parteneră de discuții filozofice, amantă, și nu în ultimul rând, iubită permanent. Între cei doi, tumult de sentimente amestecate, răstignite între iubire și prietenie, clădite pe eșafodajul unei atracții irepresibile de natură intelectuală, ceea ce a dat farmec, dar și suferință existenței în doi: pasiunea pentru scris, dedicarea față de studiu și perfecționare, vocația didactică, apetența pentru filozofie, toate acestea i-au ținut împreună, dincolo de avatarurile amoroase prin care le-a fost dat să treacă.

Refugiul acestei femei de o sensibilitate aparte a fost –  în afară de munca la catedră și militantismul în favoarea libertății femeilor –  scrisul, care i-a devenit, într-un timp destul de scurt, o a doua natură, consacrând-o pe scena literară de prestigiu a secolului al XX-lea: Simone de Beauvoir  (9 ianuarie 1908 -14 aprilie 1986) lasă posterității o operă literară, eseistică și memorialistică de excepție, pentru care a fost premiată cu marea distincție a Franței, Premiul Goncourt, decernat în 1954 pentru romanul Mandarinii, o descriere în cheie realistă a mediului intelectualității franceze după cel de-al Doilea Război Mondial.

Povestea de dragoste dintre Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, AICI.

O fotografie mai puțin cunoscută, o poveste de dragoste de care mulți nu s-au apropiat, știind, probabil, că marea iubire a prozatoarei Simone de Beauvoir a fost celebrul scriitor Jean-Paul Sartre, pentru care ea însăși făcuse un cultCu siguranță, există întotdeauna lucruri noi pe care le putem descoperi din corespondența, mărturisirile sau (auto)biografiile autorilor, care revelează fațete inedite ale lor și, implicit, viziunea despre iubire și despre legătura ei cu viața.

 Simone de Beauvoir face dovada unui spirit înalt, de o sensibilitate mai rar întâlnită. Despărțirea, ne spune ea, trebuie să păstreze tot ceea ce e frumos în iubire, pentru că sufletul nu cunoaște remușcări pentru ceea ce odată a fost frumos, bun și nobil. Nu trebuie să lăsăm frustrarea să întunece amintirile plăcute care ne-au bucurat sufletul, care trebuie să rămână liber. Despărțirea apare ca o eliberare a celuilalt și însoțirea lui cu cele mai pure gânduri, pentru că asta duce negreșit la propria eliberare. „Temeiul oricărei morale e respectarea libertății celuilalt.”, spune ea însăși, cu generozitate.

Iată textul:

„Nu-mi fac iluzii că mă vei iubi din nou, că ar trebui să faci dragoste cu mine, și nici nu trebuie să stăm împreună atât de mult – în funcție de cum simți tu și când simți tu. Dar să știi că voi aștepta întotdeauna să-mi ceri asta. Nu, nu mă pot gândi că nu ne vom revedea. Am pierdut dragostea ta și m-a durut, dar pe tine n-o să te pierd. Oricum, sunt atât de mult a ta, Nelson, ce mi-ai dăruit e atât de valoros și niciodată nu-mi vei putea lua înapoi. Tandrețea și prietenia ta îmi sunt atât de importante, încât și acum simt căldură, fericire și recunoștință când te privesc înlăuntrul meu. Cred cu toată ființa că aceste sentimente nu mă vor părăsi niciodată. În ceea ce mă privește, mi-e foarte dificil s-o spun, confuză și rușinată, dar e purul adevăr: te iubesc la fel de mult ca atunci când, dezamăgit, mă țineai în brațele tale, și asta înseamnă cu tot sufletul și toată inima mea impură; n-aș putea mai puțin. Dar asta n-o să te deranjeze, dragul meu, și nu-ți mai face o datorie din a-mi scrie, fă-o doar când simți și scrie-mi orice, convins de faptul că orice scrisoare de la tine mă va face foarte fericită. Ei bine, cât de puerile mi se par toate cuvintele! Îmi ești atât de aproape, atât de aproape, lasă-mă și pe mine să mă apropii de tine. Și îngăduie-mi, ca întotdeauna, să rămân în inima ta.

A ta, Simone”

beauvoiriana.tumblr.com
Simone de Beauvoir și Nelson Algren

Cu această scrisoare de despărțire, Simone de Beauvoir îl pune într-o lumină idilică pe  Nelson Algren, scriitor american cunoscut pentru romanul „Omul cu brațul de aur”, ecranizat în 1955, prin personajul Lewis Brogan din „Mandarinii”. Cei 17 ani de relație „transatlantică” lasă urme serioase și în biografia literară a scriitoarei, care câștigă reputatul Premiu Goncourt cu această scriere care poate fi considerată o carte „de consolare”. Iată o lecție importantă: „Asta consider eu că este adevărata generozitate: dai tot ce-i al tău şi, totuşi, simţi mereu că nu te costă nimic.”

Despre despărțire și iluzia armoniei în cuplu

Psihicul uman se conformează greu eșecului, în ciuda oricăror încercări de activare a vreunui scut de protecție, și nimic nu ne salvează de la suferința pierderii. Nu murim de tot, mai spun latinii („Non omnis moriar”, pe limba lor), pentru că rămânem undeva în acele ipostaze în care ne-am simțit cei mai fericiți, sau, după caz, cei mai îndurerați. Memoria păstrează inalterabile până și cele mai mici amănunte din scene la care am participat total, pentru că ele sunt sedimentate în zona cea mai profundă a conștiinței noastre, de unde nimic nu le mai poate îndepărta.

Legătura celor doi a început în 1947 și, din cauza circumstanțelor, s-a transformat într-o relație la distanță. Simone de Beauvoir a scris această scrisoare în 1950, în timp ce se întorcea de la Paris, unde îl vizitase pe deja înstrăinatul Algren, care își dorea o (altă) relație, mai constantă. Nelson Algren este cel care va renunţa, în 1951, recăsătorindu-se cu fosta soţie şi îi răspunde scriitoarei, care îi propune continuarea prieteniei: „Nu-i vorba de prietenie. Niciodată nu ţi-aş putea oferi mai puţin decât iubirea.“

Și alte gânduri: 

  • „Poţi să reproşezi o mulţime de lucruri Occidentului. S-au comis mari greşeli. Totuşi, omul s-a realizat şi s-a exprimat aici într-un mod inegalabil.
  • Mare noroc că eşti scriitor: cărţile rămân. Glasul nostru, al celorlalţi, se pierde repede.
  • Când sari în sus de bucurie, să fii atent să nu-ţi ia cineva pământul de sub picioare.
  • Nu există suflet, oricât de aspru, care să nu cedeze, mai curând sau mai târziu, în faţa dragostei.
  • Admiram singurătatea trufaşă a stejarului, plângeam singurătatea în comun a firelor de iarbă.
  • Nu te naşti, ci devii femeie. Niciun destin biologic, psihic, economic nu defineşte înfăţişarea pe care şi-o asumă în mijlocul societăţii femela speciei umane; ansamblul civilizaţiei elaborează acest produs intermediar între mascul şi castrat care este îndeobşte calificat drept feminin.
  • Asta consider eu că este adevărata generozitate: dai tot ce-i al tău şi totuşi, simţi mereu că nu te costă nimic.
  • Sartre corespundea exact cu năzuinţa mea de la 15 ani. Cu el puteam împărtăşi totul, mereu… am simţit că nu va mai ieşi niciodată din viaţa mea… Mă crezusem o fiinţă de excepţie pentru că nu concepeam să trăiesc fără să scriu: el nu trăia decât ca să scrie.
  • Femeia… este prada bărbatului, este pierzania sa, este tot ceea ce el nu este şi vrea să aibă, negarea sa şi raţiunea sa de a fi.
  • Dacă nu ai fost fericit în copilărie, se poate să cunoşti fericirea mai târziu, dar este mult mai greu. Ai nevoie de mult noroc.
  • Cei mai mulţi oameni, în loc să trăiască, se pierd în a căuta motive ca să trăiască.
  • Există răspunsuri pe care nu aş avea puterea să le ascult, de aceea prefer să nu întreb.

Citiți întregul articol pe Catchy.ro, accesând acest link.

Citiți și Umberto Eco, un cadou din cer, de aceeași autoare.