O fotografie mai puțin cunoscută, o poveste de dragoste de care mulți nu s-au apropiat, știind, probabil, că marea iubire a prozatoarei Simone de Beauvoir a fost celebrul scriitor Jean-Paul Satre, pentru care ea însăși făcuse un cultCu siguranță, există întotdeauna lucruri noi pe care le putem descoperi din corespondența, mărturisirile sau (auto)biografiile autorilor, care revelează fațete inedite ale lor și, implicit, viziunea despre iubire și despre legătura ei cu viața.
Scrisoarea Simonei de Beauvoir face dovada unui spirit înalt, de o sensibilitate mai rar întâlnită. Despărțirea, ne spune ea, trebuie să păstreze tot ceea ce e frumos în iubire, pentru că sufletul nu cunoaște remușcări pentru ceea ce odată a fost frumos, bun și nobil. Nu trebuie să lăsăm frustrarea să întunece amintirile plăcute care ne-au bucurat sufletul, care trebuie să rămână liber. Despărțirea apare ca o eliberare a celuilalt și însoțirea lui cu cele mai pure gânduri, pentru că asta duce negreșit la propria eliberare. „Temeiul oricărei morale e respectarea libertății celuilalt.”, spune ea însăși, cu generozitate.

Iată textul:

„Nu-mi fac iluzii că mă vei iubi din nou, că ar trebui să faci dragoste cu mine, și nici nu trebuie să stăm împreună atât de mult – în funcție de cum simți tu și când simți tu. Dar să știi că voi aștepta întotdeauna să-mi ceri asta. Nu, nu mă pot gândi că nu ne vom revedea. Am pierdut dragostea ta și m-a durut, dar pe tine n-o să te pierd. Oricum, sunt atât de mult a ta, Nelson, ce mi-ai dăruit e atât de valoros și niciodată nu-mi vei putea lua înapoi. Tandrețea și prietenia ta îmi sunt atât de importante, încât și acum simt căldură, fericire și recunoștință când te privesc înlăuntrul meu. Cred cu toată ființa că aceste sentimente nu mă vor părăsi niciodată. În ceea ce mă privește, mi-e foarte dificil s-o spun, confuză și rușinată, dar e purul adevăr: te iubesc la fel de mult ca atunci când, dezamăgit, mă țineai în brațele tale, și asta înseamnă cu tot sufletul și toată inima mea impură; n-aș putea mai puțin. Dar asta n-o să te deranjeze, dragul meu, și nu-ți mai face o datorie din a-mi scrie, fă-o doar când simți și scrie-mi orice, convins de faptul că orice scrisoare de la tine mă va face foarte fericită. Ei bine, cât de puerile mi se par toate cuvintele! Îmi ești atât de aproape, atât de aproape, lasă-mă și pe mine să mă apropii de tine. Și îngăduie-mi, ca întotdeauna, să rămân în inima ta.

A ta, Simone”

beauvoiriana.tumblr.com
Simone de Beauvoir și Nelson Algren

Cu această scrisoare de despărțire, Simone de Beauvoir îl pune într-o lumină idilică pe  Nelson Algren, scriitor american cunoscut pentru romanul „Omul cu brațul de aur”, ecranizat în 1955, prin personajul Lewis Brogan din „Mandarinii”. Cei 17 ani de relație „transatlantică” lasă urme serioase și în biografia literară a scriitoarei, care câștigă reputatul Premiu Goncourt cu această scriere care poate fi considerată o carte „de consolare”. Iată o lecție importantă: „Asta consider eu că este adevărata generozitate: dai tot ce-i al tău şi, totuşi, simţi mereu că nu te costă nimic.”

Legătura celor doi a început în 1947 și, din cauza circumstanțelor, s-a transformat într-o relație la distanță. Simone de Beauvoir a scris această scrisoare în 1950, în timp ce se întorcea de la Paris, unde îl vizitase pe deja înstrăinatul Algren, care își dorea o (altă) relație, mai constantă. Nelson Algren este cel care va renunţa, în 1951, recăsătorindu-se cu fosta soţie şi îi răspunde scriitoarei, care îi propune continuarea prieteniei: „Nu-i vorba de prietenie. Niciodată nu ţi-aş putea oferi mai puţin decât iubirea.“

Citiți întregul articol pe Catchy.ro, accesând acest link.

Citiți și Umberto Eco, un cadou din cer, de aceeași autoare.