Francezul JEAN PAUL SARTRE (21 iunie 1905-15 aprilie 1980) n-avea nimic din farmecele masculului Alfa, dar reușea mai mereu să creeze ravagii emoțional-intelectuale, în rândurile reprezentantelor sexului frumos. Secretul l-ar fi reprezentat inteligența sa cinică, percutantă, dublată de o erudiție pe care n-o etala ostentativ.
Să mai adăugăm aici o anumită lejeritate comportamentală, un amoralism dus până dincolo de limitele acceptate de către respectabilitatea burgheză a timpului în care a trăit. Lui Sartre îi plăcea să șocheze, să irite, având oroare de obișnuit, contingent, convențional. Nu de puține ori, alegerile sale etico-politice au fost catastrofale. Comunistul entuziasmat (care se va desprinde mai târziu de sub obediența partidului), a fost vedeta unor manifestări publice, în care părea că dorește să se pedepsească pentru faptul de a fi fost de extracție burgheză, încercând să se arate un umil adulator și învățăcel al proletariatului viguros și necioplit, noua ghilotină a unei Istorii care aluneca tot mai la Stânga.
Relația lui cu Simone de Beauvoir (deși nelegitimată printr-o căsătorie) a devenit o adevărată poveste clasică, despre cum pot doi oameni (deosebit de dotați intelectual) să se completeze, să se dorească, să se macine reciproc, să se deteste și să se admire necondiționat, fără a se putea despărți unul de celălalt.
Pentru Sartre, Simone era un fel de izvor al tinereții perpetue, în care senzualitatea toridă era generată (în primul rând) de densitatea neuronală peste medie, a unei femei care nu s-ar fi încadrat niciodată, categoriei gospodinei fericită în bucătăria ei.
Bărbatul aproape pitic (1,53 metri), cu grave probleme de vedere, nu putea fi făcut dependent, decât de o femeie excepțională cerebral. Sexul îl atrăgea enorm (și Sartre era chiar un dezinhibat notoriu din acest punct de vedere,) însă dacă partenera nu-i putea oferi decât nuri, se plictisea repede, văzând în ea doar un trup , o proiecție anatomică și atât. Simone de Beauvoir (cu cinismul, rafinamentul, masochismul și forța ei interioară), cu talentul și puseele sale de perversitate episodice- era exact ce-i trebuia complicatului Sartre.
Fostul profesor de filosofie (aflat mereu în răspăr cu regulile stricte ale învățământului liceal), flegmaticul care cutreierase de atâtea ori abisurile melancoliei proprii și scrisese o carte antologică despre sentimentul inutilității, al îngrețoșării de propriul eu, despre poezia neagră a unui spleen în cheie franceză- avea să-și lase amprentele nemuritoare, în peisajul filosofiei și literaturii din Hexagon. Cota sa a scăzut simțitor în ultimele decenii, fără ca prin aceasta, interesul față de Sartre să dispară. În felul său a fost un revoluționar ultracomod, care prefera mitingurilor soldate cu lupte de stradă- biblioteca, atmosfera discretă a unui restaurant, o sticlă de vin vechi, fumul nesfârșit al țigărilor sale, experimentele alcoovului. Banalitatea lui aparentă era doar o mască, în spatele căreia, un charismatic demon intelectual- trăia într-un fel de vibrație permanentă…
https://bel-esprit.ro/s-a-intamplat-in-8-ianuarie/