În încercarea de a-i explica fiicei mele în vârstă de aproape 11 ani realitatea bulversantă pe care o trăiește aproape întreaga planetă, am stat de vorbă cu Mihail Medrea care mi-a amintit de bijuteria de film numită „La vita è bella” în regia și interpretarea neuitatului Roberto Benigni, o alegorie viață-moarte, copilărie-vârstă adultă, bucurie-tristețe, pace-război. Filmul a fost un succes de critică și financiar, Benigni câștigând Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în 1999, precum și premiile Oscar pentru Cea mai bună coloană sonoră și Cel mai bun film străin.

Guido Orefice

Guido Orefice, librarul evreu italian, care își folosește imaginația debordantă pentru a-și apăra fiul de ororile unui lagăr de concentrare nazist, a devenit dintr-o dată un exemplu bun.

În 1939, în Regatul Italiei, Guido Orefice este un tânăr evreu care sosește pentru a munci într-un oraș din Toscana, unde unchiul său, Eliseo, lucrează la restaurantul unui hotel. Guido are umor și istețime și se îndrăgostește de o fată neevreică, pe nume Dora. Mai târziu o reîntâlnește în oraș unde ea e profesoară și logodită cu Rodolfo, un înalt funcționar local, bogat și arogant, cu care Guido se mai întâlnise anterior. Guido pune la cale mai multe „întâmplări” ce par a fi simple coincidențe, pentru a-i arăta Dorei interesul pentru ea. Într-un final, Dora observă afecțiunea sinceră și promisiunile lui Guido și cedează, împotriva rațiunii. El fură mireasa de la propria-i petrecere de logodnă, călare pe un cal, umilindu-i pe logodnic și pe mama ei. Mai târziu îi vedem căsătoriți și cu un fiu, Giosuè, și dețin împreună o librărie.

Un joc complicat

În timpul războiului, în 1944, când nordul Italiei este ocupat de Germania nazistă, Guido, unchiul său Eliseo și Giosuè sunt capturați chiar de ziua de naștere a băiatului. Împreună cu mulți alți evrei, sunt urcați cu forța într-un tren și transportați într-un lagăr de concentrare. După confruntarea cu un paznic din gară, în legătură cu soțul și fiul ei, și după ce i se spune că nu este nicio greșeală, Dora își manifestă dorința de a se urca și ea în tren pentru a fi aproape de familia ei. Cum bărbații și femeile au fost separați în lagăr, Dora și Guido nu se mai văd deloc în timpul detenției. Guido pune la cale diferite trucuri, cum ar fi folosirea difuzorului din lagăr pentru a transmite mesaje – simbolice sau nu – către Dora, pentru a o asigura că el și fiul lor sunt în afara pericolului. Unchiul Eliseo este ucis prin gazare la scurt timp după sosirea lor în lagăr. Giosuè scapă ca prin urechile acului de gazare fiindcă nu îi place să facă baie sau duș.

În dormitor Guido îi ascunde fiului său tragedia pe care o trăiau toți deținuții la unison. El îi explică lui Giosuè că lagărul este un joc complicat în care el trebuie să execute sarcinile pe care i le dă tatăl lui. Fiecare sarcină îndeplinită le aduce puncte și cel care adună primul o mie de puncte va câștiga un tanc. Îi spune că dacă plânge, îi e dor de mama lui, sau spune că îi este foame, va pierde puncte, în timp ce băieții cuminți, care se ascund de gărzi, câștigă puncte în plus. Giosuè uneori ezită să continue jocul, dar Guido îl convinge de fiecare dată. La un moment dat, Guido profită de vizita unor ofițeri germani împreună cu familiile lor, pentru a-i arăta lui Giosuè că și alți copii se ascund, ca parte a jocului. Servind la mese ca ospătar, el reușește să își hrănească mai bine fiul flămând. Ca parte din program îi învață pe toți copiii germani prezenți cum să spună „mulțumesc” în italiană.

Guido își menține povestea până la sfârșit când, în haosul creat de dărâmarea lagărului odată cu sosirea Forțelor Aliate, îi spune fiului său să stea într-o cutie până va fi plecat toată lumea, ca o ultimă sarcină din competiție, înainte ca tancul promis să devină al lui. Guido pleacă în căutarea Dorei, dar este prins de un soldat german. Un ofițer dă ordin soldatului să-l asasineze. Pe drumul spre moarte, Guido trece pe lângă Giosuè pentru ultima dată și îi trage cu ochiul, jucându-și încă personajul.

Este împușcat mortal și lăsat pe o alee. A doua zi dimineața Giosuè iese din cutie exact în momentul în care o unitate a armatei americane condusă de un tanc Sherman sosește și lagărul este eliberat. Giosuè, în inocența lui copilărească, este copleșit de bucurie că a câștigat jocul (fără să știe că tatăl lui este mort), crezând că a câștigat tancul. Soldatul american, care îi vorbește într-o limbă neînțeleasă de el, îl urcă pe băiețel pe tanc. Pe drumul spre libertate, Giosuè o reperează curând pe Dora în mijlocul procesiunii care părăsește lagărul și cei doi se regăsesc. În timp ce micul Giosuè îi povestește fascinat mamei sale cum a câștigat tancul promis de tatăl său, adultul de mai târziu rememorează sacrificiile și povestea pe care tatăl său le făcuse pentru el, într-un monolog final.

Revenind în actualitate

Revenind în actualitate, îmi găsesc cu greu cuvintele pentru a-mi exprima convingerile în așa fel încât să fie înțelese de un copil. Am fost întrebată mereu cum a fost copilăria în timpul dictaturii lui Ceaușescu, ce ni se permitea și ce nu, ce puteam cumpăra din magazine și în ce mod, despre raționalizarea alimentelor, cum erau majoritatea locuințelor de la bloc neîncălzite corespunzător iarna, cum ne făceam mulți elevi lecțiile la lumina lumânării în lipsa furnizării energiei electrice ș.a.m.d. Astăzi, când iminența obligativității unui act medical săvârșit împotriva propriei voințe este o realitate, cum să îi explic fetiței asta fără să întrezărească în tonul vocii mele o umbră de teamă sau îngrijorare?

Pot să îi arăt filmări cu ofițeri de poliție din Genova care aduc micul dejun demonstranților împotriva restricțiilor pentru cei nevaccinați, după o noapte întreagă petrecută în frig sau șirul de pompieri și ofițeri de poliție din Seattle care au fost concediați fiindcă au refuzat vaccinarea obligatorie împotriva Covid 19 și oferă hrană celor fără adăpost, servindu-și comunitatea mai bine decât orice politician de la Washington.

Sau un interviu în limba spaniolă în care un invitat râde în hohote de absurdul situației pe care o prezintă așa: în martie 2020 autoritățile britanice au spus: «Trebuie să coborâm curba infectărilor. Nu vă faceți griji, vom reuși asta în câteva săptămâni.» Toată lumea care a dorit să aibă mai mult timp liber a agreat inițial ideea. «Waw, avem câteva săptămâni libere de la muncă, va fi grozav.» Săptămânile se transformă în luni, într-un an. Apoi cetățenilor li se spune să își facă un vaccin. Vaccinul îți va reda libertățile. Așa că l-au făcut. Acum cei care s-au vaccinat spun că nu mai e suficient. Ei spun că îi protejează pe ceilalți, în același timp spun și că nu sunt în siguranță din cauza celor nevaccinați. Oamenilor li se impune să poarte în continuare masca, fiindcă ei nu se simt în siguranță, chiar vaccinați fiind. Toți strigă pe rețelele de socializare că premierul Boris Johnson îi pune în pericol lăsându-i pe oameni să ia propriile decizii. Până acum n-au fost îngrijorați în legătură cu răspândirea bolilor. Dar dintr-o dată sunt înfricoșați din cauza unei boli despre care cei mai mulți pretind că au avut-o deja sub o formă asimptomatică. Au urmat recomandările autorităților, gândindu-se că asta le va reda libertățile. Dar sunt încă în carantină împreună cu restul. Cei nevaccinați spun: «Nu, este o terapie experimentală. Nu ne vom lăsa folosiți pe post de cobai și nu vom accepta ceva care nu are garanții pe termen lung.» Cei vaccinați încep să strige la ceilalți, să le spună cât sunt de egoiști și cum ar trebui ei să o protejeze pe bunica și că vaccinul te ajută să faci o formă mai ușoară a bolii. Adevărul unde este?

Toate astea i le spun deja fiicei mele. Și ea începe să înțeleagă.

*********

Aprilie, 1945: Al Doilea Război Mondial: Trupele britanice au eliberat deținuții din lagărul de concentrare Bergen-Belsen.
Lagărul de concentrare Bergen-Belsen a fost un lagăr de concentrare și exterminare nazist situat la sud-vest de orașul Bergen, lângă Celle, landul Saxonia Inferioară (în germană Land Niedersachsen), în nordul Germaniei. Conceput inițial pentru prizonierii de război, apoi pentru evrei deținuți pentru eventuale schimburi de prizonieri, el a devenit un lagăr de repartiție a evreilor si a romilor sinti spre alte lagăre.

Citește și  Adevărul va învinge