Cred că românii nu au o cultură a iubirii, a sexualității și a erotismului. Nu au, nu că s-ar putea apropia cumva de alte popoare. Care fie s-au născut sub niște auspicii favorabile, cum sunt grecii sau turcii, fie și-au construit, de-a lungul secolelor una, cum sunt francezii, fie sunt discreți și privesc fenomenul într-o condiționare social-umană care îl ”îmbracă”, spre a a nu fi ostentativ, fie nu se exprimă, preferând să își caute modalități de manifestare artistică și culturală cât mai aproape de natura lui umană, prin urmare inteligibile și acceptabile.
Lipsa educației 
În școala românescă nu se studiază literatura universală (o oră pe săptămână la clasele de filologie), mitologie și nici măcar educație pentru sănătate nu se face, ca să nu mai vorbim despre educație sexuală (pe care, în definitiv, am putea s-o integrăm într-o categorie mai largă, a educației pentru om, dacă ne deranjează termenul). Părinții își arată întreaga disponibilitate și chiar dorința de a se implementa în școală ore/cursuri opționale de educație sexuală, dar ea rămâne mereu o Cenușăreasă care nu reușește să se transforme în prințesă. Desigur, pentru adulți ar însemna o povară în minus, pentru că din neam nu suntem programați să discutăm subiecte din acestea în familie. Rămâne un tabu etern și un spațiu insurmontabil între necesitatea de a educa tinerii pentru sexualitate și îndeplinirea acestui obiectiv al unei educații holistice.

Vorbim despre tineri formați într-o lume a informației practic inepuizabile, aflată la un click distanță. Și de un alt tip de percepții și reprezentări asupra realității. Despre altă conștiință, în definitiv.

Cu cât sunt mai precoce, cu atât își dezvoltă o capacitate mai acută, mai percutantă, mai eficientă, de a înțelege lumea și de a se orienta în viață. Și totuși, trăim într-o lume (încă) plină de tabuuri. După secole de evoluție, rămânem închiși în capcana unor prejudecăți periculoase. Una dintre ele, educația sexuală. Un cartof fierbinte pe care îl rostogolim de la unii la ceilalți, părinți, dascăli, prieteni, servindu-l mereu copiilor noștri în cele mai ciudate forme și nuanțe.

În clasa a douăsprezecea, elevii declară că și-ar fi dorit un curs opțional de educație sexuală, pentru că au extrem de multe întrebări legate nu doar de sexualitate, ci și de propriul corp, de mecanismele instinctuale care produc atracția dintre sexe, de metode contraceptive și eficiența lor, de virginitate și teama de agresiuni sexuale, iar ceea ce m-a mirat și susține premisa că ei sunt atât de diferiți de cum am fost noi – sunt preocupați de cum ar putea deveni iubitul/iubita perfectă. În lipsa unei reale deschideri a părinților și a școlii față de aceste preocupări (de ce să nu recunoaște, firești!) pe care toți le-am avut și față de care ne-am descurcat cum am putut, se mulțumesc la a se informa de pe internet, unde sursele pot fi dubioase, sau se lasă duși de val, de cele mai multe ori, ”trăind clipa” cu inspirație ”de moment”. Cel mai perfid dușman al societății.

Între timp, statisticile sunt din ce în ce mai (alarmant) îngrijorătoare. Consumul de droguri nu mai e o raritate, ci o problemă față de care organele judiciare se declară ”depășite”. Am auzit cu urechile mele. Cazuistica reală, nu cea trecută la Diverse arată faptul că nu există în țară centre de reabilitare a tinerilor dependenți de substanțe și nici nu există previziuni favorabile creării vreunora. Spitatele de psihiatrie nu au competențe în așa ceva. Cunosc cazuri disperate care nu pot fi gestionate în țară. Ghinion, nu-i așa? Oare ce se întâmplă la noi în legătură cu educarea tinerei generații? Ceva proiecte de țară, o viziune, ceva? N-am auzit de așa ceva, și aștept de ceva vreme…
Degeaba facem conferințe dacă ne uităm la statistici, la filmulețe și ne oprim la întrebarea: bun, dar concret ce facem? Ridicăm din umeri, pentru că suferim de boala formelor fără fond.

Să ne întoarcem la oile noastre

Lipsa educației sexuale duce la grave carențe în formarea personalității oricărui individ. Lipsa unei educații privind comportamentul în relațiile amoroase naște monștri pe care am început să-i vedem la tot pasul. Un cuplu din patru divorțează. Adolescentele (nu generalizez!) trăiesc cu ideea că operațiile estetice sunt șansa către o afirmare de sine eficientă și visează, probabil, succesul inclusiv în dragoste. Foarte greșit. ”În afară e vopsit gardul, înăuntru e leopardul”, zice (foarte bine) o vorbă din popor. Atracția fizică e importantă până la un punct. Acela în care deschizi gura. Băieții nu mai știu cum să se comporte cu asemenea ”instalații” și cum să gestioneze o relație. Părinții care se văd seara pentru o oră, după o zi de muncă, nu mai reprezintă modele de relaționare pe care ei să le urmeze. În plus, la orele acelea, toată lumea stă pe telefon.

Recomandare: cărțile scrise de Linda Schierse Leonard despre relația tată-fiică și dezvoltarea diferitelor tipuri de adolescente în femeile de mai târziu pot fi aducătoare de lumină din acest punct de vedere. Nu mai e o informație nouă faptul că suntem produsul părinților noștri, poate că noutatea ar trebui să fie aceea că noi, ca părinți, ar trebui să fim conștienți de rolul nostru încă de la momentul în care decidem să ne întemeiem o familie și să procreăm. N-ar fi deloc ineficientă o școală în acest sens, nu? Dacă există școală pentru condus, gătit, cosmetică și altele și altele, o școală a părinților mă gândesc că ar fi obligatorie.

Concluzia

Copiii noștri sunt privați de perspectiva artistică (în toată complexitatea ei) și științifică (anatomo-fiziologică), învățând ”la firul ierbii”, adică din proprie experiență despre toate acestea: dezvoltarea personalității, relații, viață. Nici măcar la nivel rudimentar nu sunt instruiți (inițiați), iar termenul de ”cultură” din acest punct de vedere rămâne cu totul străin.

Modelele oferite de literatura română sau de cea străină (fericiți cei care studiază literatura universală) nu sunt suficiente pentru că sunt vetuste, cu tot respectul. Ele afirmă valori, dar felul în care trebuie asimilate de generația actuală nu se potrivește cu tipul de inteligență și emoționalitate specific adolescenților din ziua de azi. De filme, nu mai zic. Selecția filmelor bune rămâne tot în aer, adică la latitudinea adolescenților, pentru că a vorbi despre filme în școală înseamnă ”a nu mai face carte”, adică matematică, fizică sau chimie, sau alte materii (toate extrem de importante, de ce nu?) la care părinții se așteaptă ca odraslele să performeze pentru a ajunge cât mai rapid într-o mulținațională în care să lucreze 16 ore din 24. Dar niciuna nu te pregătește pentru viață. Iar ciclul vieții e infinit…

Veți spune, desigur, că soluția e un psiholog. Dar dacă psihologul însuși are nevoie de psiholog? Cât de mult ar trebui să-l cunoști ca dinamică interioară pe acel om pentru a avea curajul să-ți expui psihic copilul la terapia pe care o practică? Hmmm, poate mai reflectăm…

Care e totuși legătura dintre educația sexuală și arta (literatura) contemporană?

Extrem de importantă. Lipsa unei culturi individuale duce la fetișizarea unor modele ușor de propagat. Contaminarea psihologică e răul cel mai mare de care suferă societatea noastră. Lipsa de educație pentru valori determină o crasă deformare a lor și o contorsionare a mentalului colectiv până la abrutizare. Individul e lăsat la voia întâmplării din punct de vedere social (poate ar fi necesare niște ore de inteligență emoțională, continuate de altele de inteligență socială, la liceu?), iar socialul nu face decât să reflecte degringolada de la micronivel. Avem nevoie, clar, de educație pentru VALORI. Nu e târziu, nici imposibil. Dar cine să audă?

Prin urmare, de ce ne mirăm că se persistă într-o zonă a abjecțiilor și a unui naturalism deformat până la grotesc în unele producții așa-zis artistice? Dacă nu se citește poezie de dragoste autentică, se va o scrie poezie din detritusurile eminamente organice ale sentimentului erotic, iar până unde se va putea ajunge, Dumnezeu știe și (poate) ne iartă.
Nu se reeditează atâta literatură clasică (în sens larg), cât se promovează non-cultura faptului divers și al unei gestualități psihopatologice care devine, în ochii producătorilor mai întâi, a poi a consumatorilor, ceea ce ei numesc ”artă”.
Arta nu are nimic de a face cu mizeria și cu boala, iar naturalismul unui Zola nu se va mai găsi prea curând. Cultivăm nefirescul, iar el reverberează în subconștientul celor neinițiați, cruzi, nepregătiți pentru viață.
”Iubito, să plutim ca doi rahați/într-un vas de WC…”, sunau niște versuri dintr-o antologie de lirică americană parcă, tradusă la noi. Se vede că ne place greața mai mult decât plăcerea… Poezie erotică? Senzualitate? Erotism? Limita interpretării e dată de repulsie, din ce în ce mai frecvent asimilată unui sentiment ”al firescului”, pe principiul ”Naturalia non sun turpia”. O, tempora! Și dacă Statuia lui Davis e nud, ce mai contează o imagine de genul celei de mai sus!
Fără doar și poate, omul cultivat, modern, exclude din ecuația erotică sufletul, resimțindu-l ca slăbiciune sau angoasă. Pe cât de sofisticat se crede, pe atât se accentuează discrepanța dintre ceea ce Stekel numește ”artiști ai iubirii” și ”impotenți” (de orice natură). Oprimarea sexualității duce implicit la agravarea pauperității spirituale, emoționale și sufletești. O oră de desen/muzică odată la două săptămâni e absolut nimic, dar poate avea efecte distructive în formarea unui tânăr. Simțul estetic lipsește astăzi majorității.
Și de abia am început să citesc ”Psihologia eroticii masculine”, cred că incipitul m-a provocat: ”Incapacitatea de a iubi a bărbatului crește înspăimântător de mult. Impotența a devenit pur și simplu boala CULTURALĂ a vremurilor noastre.” Asta spunea W. Stekel, în zorii secolului trecut. Avea gura aurită.