Interviu. Acolo unde cad voalurile (I)

Andra Tischer

Încep o serie de interviuri cu femei-scriitoare pe care le-am întâlnit în calea mea, pe unele le-am cunoscut îndeaproape, la altele visez să le pot fi măcar o dată în preajmă, femei eclatante din scrisul cărora se poate hrăni oricine este însetat de sensibilitate, autenticitate, trăire, emoție, cunoaștere, feminitate. Întrebările sunt aceleași, răspunsurile sunt oglinda pură a celor care au acceptat invitația mea la ”dezvăluire”.

Acolo unde cad voalurile, se țes adevăratele povești.

Care este cuvântul/expresia care te definește ca femeie?

Ștefana Dicu: Iertarea. Acesta este fără niciun fel de exagerare cuvântul care mi-a fost impus de viață ca fiind definitoriu. Traversând fără voia mea o copilărie tumultuoasă, învolburată, fiind fără voia mea victima unui abuz sexual în miezul unei vârste fragede, formându-mă ca mulți alți copii ai generației mele într-un cămin zdruncinat de scandaluri, fapte ușor scelerate, alăturare forțată spre a se înțelege că nu s-a ajuns până la mârșăvie, îmbibat în aburi de alcool, da, da, Iertarea a fost singura monedă dată la schimb spre a păstra inima curată, zâmbetul pe buze, ochii locuiți de razele imanenței, dar brațele larg deschise pentru dăruirea și pentru primirea transcendeței, căci “Dumnezeu este mort” spre a înmuguri mai viu, mai blând, mai înțelegător ca oricând prin intermediul Iertării.

Când ești un vraf de oscioare fragede, sub o plăpumioară și tremuri în propriul cămin de teamă, și plângi în propria casă rugându-te la Înger, îngerașul meu, când în acealși pătuț, al tău, de fetiță, te izbești spre-a te zdrobi de instinctele murdare, perverse ale unui om în toată firea, singura mântuire posibilă pentru tine, fetița de atunci și de acum e Iertarea. Pentru că orice pas, fie că e făcut pe poante sau pe toată talpa, în altă direcție decât cea a iertării, îți poate fi fatal. Cineva mi-a aruncat să molfăi teoria cum că în felul acesta vreau să cumpăr afecțiunea lui Dumnezeu, iertând, iertând, iertând, cuibărindu-mă ceas după ceas în câte-un chip din câte-o icoană. Cine știe?…

O fi și-așa, o fi și altfel, cert este că de ți-a fost dat să fii Iertare, cu asta cobori și sub pământ, sub brazdă, cu iarbă pe buze, să tot repeți în măruntaiele hăului, iartă-mă, te iert, mă iert, vă iert. În prezent, trăiesc o traumă din care mă voi fi salvat, într-o zi în care voi simți că, deși icoanele nu plâng, miracolele există, numai prin Iertare, căci de crucea ta e iertarea, în cale-ți vor ieși toți ticăloșii pământului și câte un spirit alb care-i va dizolva cu ajutorul iertării din tine. „Uneori poți întâlni un ticălos infernal care te va înnebuni. Demonii omului sunt la fel de atrăgători ca și virtuțile.”

Și iar intervine iertarea. Iertarea de sine că ai căzut sub carnea bolnavă, iertarea de cel care te-a împodobit în deznădejde, cel care te-a strivit, cel căruia i-ai fost de folos preț de-o intenție vagă, cel fără de care n-ai fi gustat vreodată din partea întunecată a vieții. Numai și numai iertându-te, iertându-l, numai în felul acesta mai poți privi în ochii cuiva fără a tremura de teamă, fără a adulmeca în fiece suflet iz de abuzator. Iertând, Dumnezeu cel izgonit se culcușește din nou în tine, pruncul tău parfumat a Rai, înfășat în lumină, revine în pântecul din care a fost alungat, crește, din nou, în toată splendoarea în licărul ochilor tăi, soțul tău se întoarce și se țese din nou în epiderma ta și-n fiecare tresărire a inimii și a cărnurilor tale, căminul tău e din nou acasă, locuit din nou de Trinitatea ce orbecăise izgonită în pustie, iar ție, cea pentru care iubirea a fost și este totul sa nimic, până la capăt sau deloc, nu-ți mai face cu ochiul nicio clădire înaltă, îmbiindu-te a te urca cu primul lift pe coama ei, spre-a te zdrobi de-un trotuar de pe care nu te vor strânge nimeni altcineva decât fiica și soțul tău, privind fără nicio vină la nonșalanța cu care fermoarul sacului se trage spre a tăcea.

Iertarea, da, singura monedă de schimb spre-a nu pleca din sânul Luminii. Iertarea pe care o așezi în fiecare chibrit, al fiecărei lumânări aprinse. Iertarea e Femeie.

Ștefana Dicu

Care este cuvântul/expresia care te definește ca scriitoare?

Ștefana Dicu: Senzualitatea – Senzorialitatea. Autenticitatea. Nu mă pot limita la unul dintre ele, căci sunt organismul meu literar, angrenat prin intervenția simultană a acestor forțe, căci niciodată, câte zile-mi vor fi date spre-a așeza ceva pe hârtie, nu se vor smulge din androginul meu sciitoricesc. Acestea fiind semnalate de scriitorul, profesorul și analistului literar, cum agreează a fi dezmierdat, minunatul Christian Crăciun, unul dintre cele mai frumoase daruri primite din și de la Cer, cel făr’ de care, cel de-al doilea roman al meu, Palmse, apărut din bunăvoința editurii Eikon, nu s-ar fi bucurat de una dintre cele mai duioase, tăioase, vii și pasionale cronici, prezentă într-unul dintre numerele revistei literare Viața românească. „Senzorialitatea și senzualitatea muzicale se desfășoară amplu, în falduri grele, pe tot parcursul romanului.” Scriu cu Duh, dar scriu și cu Sânge și Carne.

Mă rog, meditez, dar în egală măsură pipăi, gust, pe tot parcursul procesului de creație literară. Am fost considerată carne murdară, am fost îndrumată să spăl cu lacrimi întinarea trupului meu, a ceea ce curge murdar din mine, prin Filocalie, și cine știe, o fi așa, sub blestemul acestei senzualități- senzorilități native, pe care i-o datorez nevoii flămânde de a scrie, numai și numai simțind. „Și plăcerea cărnii poate fi în final și până la urmă o rugă, o rugă curată și asumată a condiției mizerabile de ființă umană, ființă în care organele condamnate mai mereu la blamare se spală cu singura agheasmă pe care ele o cunosc.” (Palmse)

Simt și scriu doar ceea ce zvâcnește în mine, ceea ce țâșnește aproape primitiv, ca dintr-un instinct literar mai mult decât din știință, așa cum scriitorul, filozoful Vianu Mureșan, mentorul și spiritul meu Alb, semnala pe coperta a patra a romanului de debut, Febra orientală, Ștefana scrie “parcă din instinct mai mult decât din știință, anuntând o voce literară nouă, originală, care convinge prin atenticitate și lipsa laborioasă de orice emfază jonglată.”

Deloc întămplătoare afinitatea mea ușor turbată pentru Panait Istrati, celui care îi datorez travaliul fiecărui cuvânt scrijelit de mine pe scoarța inimii mele. Fără Panait, fără Chira Chiralina, prozatorul Ștefana Dicu nu ar fi existat și singura mare reușită literară a mea s-ar fi restrâns la transcierea catastifului cu rețete de prăjituri apetisante al Bunei, un soi de literatură erotică și aceasta. 😊

Cum este astăzi percepută literatura feminină? Care este importanța care i se dă, vis a vis de literatura scrisă de bărbați?

Ștefana Dicu: Reformulăm cu grație întrebarea: Cum este astăzi, ca și întotdeauna, Amin, ignorată literatura scrisă de autori purtători de nuri, delta lui Venus și hormoni zglobii? Simplu. La fel ca înainte. Nimic nou sub soare. Cu un Nobel nu se fac primăvară și nici cu mai multe. 😊 Cu premiile Sofia Nădejde nici atît, dar har Domnului că există! De-ar fi un fenomen extins și conștiincios repetat, multiplicat… Importanța? Vis a vis de produsul literar al creierului masculin, profund mai analitic, mai aerisit și mai așezat decât cel al femeii? 😊 Prioritatea la publicare e categoric a lor.

Laurii și osanalele le sunt atribuite cu generozitate, fără nicio reținere, în schimb, autorul femeie e din start cântărit strașnic, întors pe toate fațetele, riscurile cu publicarea literaturii feminine devin brusc colosale. Se tem de ceea ce nu pot îmblânzi. Emily Jane Brontë, Jane Austen, Sylvia Plath, Virginia Woolf, Simone de Beauvoir, Anaïs Nin și enumerarea poate continua cu autoare contemporane puternice atât pe plan național, cât și internațional, dar nu vreau să plictisesc, sunt mărturii crude, intens caleidoscopice, ale faptului că “Eppur si muove”, dar încetuț tare, pentru literatura feminină. Nu-i nimic.

La câți Luceferi scriu și publică, Cătălinele pot sta la coadă. Actul decisiv pe care-l putem face noi, femei sciitor, este să ne conferim una alteia importanță, greutate, condescendență literară. Să ne receptăm reciproc. Să ne citim una pe cealaltă. Să ne împărtășim una alteia. Să dăruim literatură feminină. Să modelăm din lutul nepăsării un firav altar al literaturii procreate de minte, inimă și condei femeiesc. La coadă vom sta mereu, dar măcar de-am sta împreună și nu învrăjbite.

De ce scriu femeile?

Ștefana Dicu: Pentru a construi imperii sufletești, senzual – senzoriale, la care bărbații nu pot ajunge în vecii vecilor, Amin și vor striga de după coada de vulpoi că strugurii sunt acri. Pentru că singura literatură mistuitor recunoscătoare Creatorului pentru darul de a simți antagonal, de a gândi analitic- carnal, de a așeza pe hârtie cu poftă paradoxul existenței mistuitoare, care nu iartă pe nimeni, le aparține. Pentru că nedreptatea, ticăloșia, capătă reflexii duioase, tandre, exclusiv sub condei feminin. Femeile scriu acolo unde creierul nu poate masca handicapul unei literaturi din care suflul lipsește.

Așa cum spuneam în Palmse, „Carnea are nevoie de duh, Olga. Duhul nu-l pui numai din degete în carne. Duhul îl sufli în ea prin cuvânt, nu scoți din piatră seacă plăcere.” Literatura are nevoie de suflu. Duhul nu-l poți întrupa în cuvinte numai prin intermediul creierului. Nu scoți din piatră seacă tumult literar, simțire. Sufli. Dăruiești. Te zbați. Arzi. Până la extincție. Femeile scriu spre a se devoala până la autosabotajul măcinării de sine. Femeia din care n-a mai rămas nimic în urma creației literare, numai și numai aceea e scriitor. Restul sunt exerciții mai mult sau mai puțin fericite, dar nu literatură.

Care este atuul literaturii scrise de femei?

Ștefana Dicu: Candoarea. Handicapul celei scrise de bărbați. Sunt atât de “rara avis” și-n punctul acesta fără să vreau mă leg de magii mei ai literaturii, scriitorii bărbați în care candoarea lucrează mai ceva decât în multe femei autor, Alessandro Baricco, Gabriel Garcia Marquez, Mircea Cărtărescu, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, dar, Doamne, sunt atât de puțini și de scumpi la simțire și la vedere. Candoarea e ceea ce nu poți mima din punct de vedere literar sub nicio formă. Se plimbă prin vasele tale de sânge, împărtășindu-ți epiderma degetelor din care vei scrie, sau nu, iar atuul literaturii scrise de femei vine din această circulație sanguină a autorului femeie de a zămisli candoare literară. “Nici nu știu… La moarte, ți se ia sau ți se dă ultima suflare, ultima gură de aer? E darul tău de la Zei sau e darul pe care tu îl faci Zeilor? Îți dă cineva pieptul înapoi sau tu i-l dăruiești celui ce va să vie să ți-l locuiască?” Neprihănirea aceasta, inocența aceasta caraghioasă, parcă, aparține în cele mai multe cazuri literaturii scrise de femei. 😊

Dacă recunoaștem femeii care scrie și rolul de mentor, care sunt gândurile pe care le transmiți astăzi femeilor din România?

Le voi transmite un mesaj înduioșător, prea afectat pe alocuri, dar onest.

Dacă aș găsi măsura tuturor trăirilor din care se nasc slăbiciuni, v-aș oferi-o în dar, multiplicând-o la nesfârșit, pentru fiecare potențială victimă a simțirilor, spre-a vă păzi de clipa oarbă, neagră, blestemată, a căderii în iubire, în ispita bolnavă a credinței mincinoase că ești iubit, acolo unde e doar o plăsmuire. Păziți-vă inimile.

Ferecați-vă căminul în care pulsează copilul din voi cu zăvor jucăuș, dar vigilent. Nu vindeți ieftin, oricui, tot ceea ce e sfânt în voi. Nu risipiți darurile voastre acolo unde nu sunteți dorit, acolo unde sunteți un simplu experiment. Nu măcelăriți Liniștea, Lumina, Zâmbetul, Încrederea îmbrățișării cu toporișca fricii, deznădejdii, care pot coborî asupra voastră, căci precum lucrează lumina, așa și întunericul.

Dar dacă totuși ceasul cel rău nu vă ocolește, iar îngerul păzitor tocmai luase o pauză de somn, fiți recunoscători celui care v-a împodobit în deznădejde, celui care v-a strivit, celui care i-ați fost de folos preț de-o intenție vagă, celui fără de care n-ați fi gustat vreodată din partea întunecată a vieții. Numai în felul acesta veți mai putea privi în ochii cuiva fără a tremura de teamă. Altfel, e totul pierdut… Ați fost doar un număr la morgă. Dar dacă veți birui, împărăția frumosului, căii celei drepte, va fi din nou a voastră.

În încheiere, vă ofer în dar o mică încercare de poem, singurul mesaj demn de transmis tuturor femeilor, de pretutindeni, cât și mie însămi:

Învață-mă, Doamne, cu luna din care se prelinge Adio…