„Femeilor, puneţi-vă o mască, masca de feminitate primordială, de Femeie la modul absolut, trăiţi-i senzualitatea pe scoarţă de jurnal, pe cord de amor, pe trup fierbinte, vă veţi descoperi voi înşivă, fantasmele voastre, dragostea care musteşte în voi pentru viaţă, faţă de voi înşivă, vă veţi lăsa purtate de eul vostru eliberat undeva spre ţara interzisă descoperind că adevărata voastră vocaţie este aceea de a vă cunoaşte. „Cognosce te ipsum” va deveni un fel de cheie care deschide porţile templului spre orgasmul interior (intelectual, sexual şi sufletesc).”

Mai mult decât un strigăt-testament al unei femei care a iubit la nebunie tot ceea ce dă substanță vieții, aceste rânduri sunt un autentic manifest al Feminității eliberate de sub tutela oricărei dogme sau reguli nocive care îi alterează frumusețea nedisimulată. Plăcerea de a fi femeie (asumat ca principiu existențial) înseamnă exaltarea tuturor stărilor și a manifestărilor ei spontane, inițierea în arta erotică ( iubirea este o artă, iar demonstrația este fără tăgadă) presupunând, pe lângă descoperirea celor mai intime atribute feminine, transmiterea acestor revelații ca un act generos de iluminare a celorlalți. Bărbați și femei deopotrivă, pentru că nu poți fi o Femeie la modul absolut în lipsa unui bărbat care să aibă reale înzestrări în a recunoaște, accepta și admira o asemenea devenire (lucru destul de greu de realizat, dar nu imposibil!). 

Anaïs Nin (21 februarie 1903 — 14 ianuarie 1977) declară fără echivoc, în ciuda tuturor conformismelor perioadei în care scrie, că dragostea este axul şi respiraţia vieţii mele, iar despre sine însăși : Eu sunt o hrană. Dragostea mea este o hrană. M-am săturat, m-am săturat de moarte!, delimitând între existența trăită plenar, frenetic, paroxistic chiar și acel anodin trai anesteziat de convenții, numit ”moarte” – care anihilează simțurile, constrângându-le la o reprimare cu efecte drastice la un nivel superior al conștiinței.

 Poate că multe femei înaintea ei au simțit acest lucru, dar s-au oprit din a-l exhiba de teama prejudecăților sociale și culturale care le-ar fi putut păta imaginea. Scriitoarea însă a trecut dincolo de bariera impusă de mentalitatea sexistă a vremii și s-a afirmat cu o  voință incredibilă pe scena literară a vremii, pentru că era perfect conștientă de forța care zăcea înlăuntrul ei nu numai ca femeie, ci și ca personalitate creatoare, pregătită să transmită un mesaj puternic, apt să revoluționeze întreaga filozofie a sexualității. Arta pe care o produc este un produs secundar, o excrescenţă a dragostei, cântecul pe care îl cânt, bucuria care trebuie să explodeze, supraabundenţa – asta-i tot! spune ea… Nu e puțin lucru, mai ales când întâlnești omul care să îți susțină vulcanicul temperament și să înțeleagă adevărata valoare transfiguratoare a iubirii – nonconformistul scriitor Henry Miller, la rândul lui o personalitate puternică, de o putere creatoare enormă și un curaj de a sparge tiparele mai mult decât impresionant, se va lăsa în mâinile ei precum o Galatee dornică de a prinde viață, pentru că a crezut, la rândul ei, în virtuțile omului și ale artistului pe care l-a sprijinit necondiționat, chiar și numai din postura de amantă. Cuplul perfect, reunit prin Iubire și Artă, necesități vitale pe care Nin și le asumă în deplină cunoștință de cauză: „Erotismul este una din bazele cunoașterii de sine, la fel de indispensabilă ca poezia”, iar relația cu autorul celebrului roman ”Tropicul racului” se așază pe temelii rezistente, pentru că sunt spirite consubstanțiale și prin vocația literară: „Henry este creaţia mea. Eu trebuie să parfumez gura pe care o sărut; eu trebuie să fiu uluită de bărbatul pe care îl ador; eu sunt Pygmalion, mereu în aşteptare de miracole!”. Relația ideală, care conferă o stare de beatitudine ființei care exclamă înfiorată de profunda revelație: ”O, Doamne, nu cunosc bucurie mai mare decât clipa în care te arunci într-o nouă dragoste, niciun extaz ca acela al unei noi iubiri. Înot pe cer; plutesc, trupul mi-e plin de flori, flori cu degete care îmi dăruiesc dezmierdări pricepute, ameţeală, ce ameţeală. Muzica din tine, beţia. Doar să închizi ochii şi să-ţi aminteşti, şi foamea, foamea de mai mult, mai mult, marea foame, foamea vorace, şi setea.

Anais Nin Tutt’Art@

„Jurnalul dragostei”, cele zece volume pe care le-a ţinut din 1914 până în 1974, publicate abia după moartea celor doi conține, printre altele, caietele sugestiv intitulate „Incest”,  „Mai aproape de lună” sau „Henry şi June” (ecranizat în 1990 în regia lui Philip Kaufman, cu Maria de Medeiros în rolul lui Nin şi  Uma Thurman în rolul lui June), sunt mărturii ale unei dramatice dar reconfortante călătorii spirituale în profunzimile feminității proprii, de unde Nin aduce la suprafață (cu ajutorul psihanalizei  pe care o practica din plăcere și convingere) un amalgam de trăiri pe care le convertește într-o adevărată carte inițiatică. Una dintre acele creații care ar trebui citite cu răgaz și în perfectă liniște, ca o modernă Cântare a Cântărilor, pentru a pătrunde sensul adânc al mesajului pe care îl transmite: omul este o ființă duală, rațiune și sensibilitate (parafrazând celebrul titlu al prozatoarei Jane Austen), iar aceste spații latente se cer mereu descoperite prin experiențe care să ne pună la încercare puterea de a ne autodepăși prin conștientizarea atuurilor personale – Iubirea și Creația devin astfel căi de accedere spre autenticitatea și unicitatea personalității noastre, aflată într-o permanentă (re)formare. Amanta perfectă, îndrăgostită iremediabil de un alt bărbat, chiar dacă va rămâne căsătorită până la sfârșitul vieții, nu se sfiește să împărtășească lumii  ceea ce o diferențiază flagrant de ceilalți: „Sunt un artist, dar nu trăiesc ca un artist. Eu sunt dramă, exotism, insula pe care n-am văzut-o niciodată. Sunt necunoscutul… Nu vreau putere, ci numai artă şi pasiune.”

Lecția pe care ne-o oferă Anaïs Nin este neprețuită: „Cred că dacă am învăţat ceva din numeroasele mele experienţe e că cea mai mare victorie a omului este să-şi cucerească frica.” Doar așa poți deveni Femeie la modul absolut, căutând acele resurse inepuizabile de frumos care să-ți permită trăirea plenară a Vieții – libertatea de a simți, de a conștientiza puritatea sentimentelor care înnobilează sufletul, transformarea instinctelor nediferențiate, primare,  în artă de a iubi (ars amandi) fizic, intelectual, spiritual și, ca un corolar al tuturor acestor eforturi, puterea de a exprima sincer și curajos întreaga experiență existențială prin care ai trecut cu ochii măriți și sufletul deschis, total implicat  în ardenta căutare a marilor adevăruri. O aventură ca o operație pe cord deschis, în care șansele sunt în alb și negru: riscul de a nu fi fericit și de a nu fi capabil să îl faci pe celălalt fericit, în lipsa înțelegerii adevăratei sale naturi, poate fi fatal.

Cu alte cuvinte (ale aceleiași Anaïs Nin): Oamenii care trăiesc profund nu se tem de moarte. 

Vă recomandăm și filmul Henry and June. Iată trailerul.

Citiți și Scrisoarea de despărțire către Lenny Baldwin…