Sunt verticală

Dar aș prefera orizontala.
Eu nu sunt un arbore, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ
din care să sorb minerale și dragoste maternă,
ca să pot străluci, înfrunzind, în fiece primăvară,
nici nu port frumusețea lascivă unei grădini
ca să atrag partea mea de culori uluitoare și suspine,
fără a ști că în curând toate petalele se vor scutura.
În comparație cu mine un arbore este veșnic,
iar corola unei flori, nu prea înaltă, dar îndrăzneață.

În această seară, în lumina infimă a stelelor,
arborii și florile și-au pus la presat parfumurile reci,
iar eu, neobservată, trec printre ele.
Uneori mă gândesc că numai atunci când dorm
trebuie că le semăn cu adevărat.
Gândurile se estompează. 
Așadar, e mai natural să mă-ntind.
Astfel, cerul și cu mine ne deschidem unul altuia sufletul.
Și când mă voi întinde pentru ultima oară voi deveni chiar utilă.
Abia atunci putea-vor arborii să m-atingă, abia atunci florile-și vor face timp.

(traducere Ada Ionescu)

Oglinda

Sunt de argint și exactă. Nu am prejudecăți.
Orice văd înghit imediat
Așa cum e, ne-ncețoșat de dragoste sau repulsie.
Nu sunt crudă, ci doar adevărată – 
Ochiul unui mic zeu, în patru colțuri.
Aproape tot timpul mă gândesc la zidul opus.
Este roz cu picățele. L–am privit atât de mult
Că-l cred o parte din inima mea. Dar el pâlpâie.

Acum sunt un lac. O femeie se apleacă spre mine.
Cerându-mi să-i spun cine e cu adevărat.
Apoi se întoarce spre acei mincinoși : lumânările sau luna.
Și văd spatele și i-l reflectă cu credință.
Mă răsplătește cu lacrimi și cu agitarea mâinilor.
Sunt importantă pentru ea. Ea vine și pleacă.
În fiecare dimineață fața ei înlocuiește întunericul.
În mine a înecat o față tânără și din mine se ridică o femeie bătrână
Înspre ea, zi după zi, ca un pește hidos.

Urmăriți și filmul din 2003, în regia lui Christine Jeffs, cu o distribuție remarcabilă ( Gwyneth PaltrowDaniel CraigLucy Davenport), ce relatează povestea de dragoste dintre Ted Hughes și Sylvia Plath. În 1956, viitoarea poetă îl întâlnește la Cambridge, unde își făcea studiile, pe Edward Ted Hughes, poet ca și ea. Impresionată de talentul tânărului, ale cărui versuri le citise înainte de a-l întâlni, Sylvia se îndrăgostește de el, iar el îi răspunde pe măsură… în final, se căsătoresc, ca în basmele cu feți-frumoși și Ilene Cosânzene. Hugh înaintează vertiginos însă pe panta celebrității, datorită carismei, sclipirilor de geniu pe care le afișa uneori ostentativ, permanenta bună dispoziție și înfățișarea lui șarmantă, iar poeta rămâne în umbra lui, nefiind atât de binecuvântată d emuză precum iubitul ei. Înzestrată cu o sensibilitate exacerbată, ea alunecă pe panta geloziei, a frustrărilor și a complexelor de inferioritate, și are câteva tentative de sinucidere… Prima fusese la 21 de ani…

Din ce în ce mai depresivă, alături de un soț care o înșela, Sylvia Plath trăiește o cumplită dramă a însingurării și a neputinței. Succesul său literar era minor (abia postum va primi Premiul Pulitzer), mariajul îi eșuase, ea și copiii erau măcinați de boală și, locuind într-un apartament neîncălzit, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului.

În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, s-a sinucis dând drumul la gazele de la mașina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un „refuz de a colabora” cu o lume pe care nu o putea accepta.

https://www.youtube.com/watch?v=EAQrgZE3NAg