Un copil singuratic și bolnăvicios se plimbă printre lucruri și oameni și le analizează cu o dramatică luciditate… se simte pierdut în lumea care îl depersonalizează, dar începe să se regăsească datorită ei, răspunzând la întrebarea ”cine anume sunt?”. Saltul în conștiință e marcat de o senzitivitate exacerbată, pentru că eroul trebuie să perceapă prin toate simțurile acele ”Întâmplări în irealitatea imediată” care îi vor servi la propria desăvârșire.

Este, cred, același lucru a trăi sau a visa o întâmplare, și viața reală, cea de toate zilele este tot atât de halucinantă și stranie ca și cea a somnului. Dacă aș vrea, de exemplu, să definesc în mod precis în ce lume scriu aceste rânduri, mi-ar fi imposibil. În somn adesea visez poeme de fantastică frumusețe cu fraze limpezi și imagini inedite, pe care le recitez cu aceeași siguranță cu care scriu alăturând literă lângă literă această frază și mărturisesc că multe imagini mi-au venit în somn, iar când m-am trezit ecoul lor persista în mine atât de clar și de insistent, încât nu-mi rămânea decât să iau o bucată de hârtie și să le transcriu. Îmi place, de asemenea, să cred că în lumea somnului există cel puțin o plachetă de versuri semnată de mine, pe care oamenii adormiți o citesc în coșmar…”( Vizuina luminată, intitulat inițial Jurnal de sanatoriu)

Și tot în acest jurnal, iată dureroasa profesiune de credință, ca un crez de fidelitate față de existența așa cum e ea, brută, cu rare momente de calmare a durerilor și intense introspecții:

Tot ce scriu a fost cândva viaţă adevărată. Şi totuşi, când mă gân­desc la fiecare clipă care a trecut, în parte, şi caut s-o revăd, s-o re­constitui, adică să-i regăsesc anu­mita ei lumină şi anumita ei tristeţe sau bucurie, impresia care renaşte este, înainte de toate, aceea a efe­me­rităţii vieţii care se scurge şi apoi aceea a lipsei totale de im­portanţă, cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvânt, existenţa unui om.

Din păcate, destinul i-a fost potrivnic omului Max Blecher (8.09.1909 – 31.05.1938), dar a găsit revanșa potrivită pentru autorul care, în doar 29 de ani de viață și printr-o singură capodoperă, ajunge să fie considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai modernității românești. El este îndeobște considerat un reprezentant al literaturii autenticității, manifestate plenar în perioada interbelică, avându-i alături pe Mircea Eliade, Anton Holban și Camil Petrescu.

M. Blecher a fost „…un scriitor unic… un remarcabil stilist… și prin simțul de umor prin care autorul încearcă să depășească latura tragică a existenței sale” (Camil Baltazar)

Cartea sa de căpătâi poate fi considerată și ”cartea vieții” sale, un Bildungsroman în care, cu fiecare pagină parcursă, regăsești tribulațiile unui spirit puternic ancorat în bolgiile realității, chiar dacă aceasta nu-i oferă, la final, decât un lung prilej de suferință.

Vals Vechi” este poemul care exprimă cel mai pregnant viziunea scriitorului, cu totul unică prin imageria pe care o construiește într-un stil amplu, prolix ca desfășurare panoramică a condiției umane pândită la fiecare colț de fantasmagorice amintiri care se transformă, prin intermediul simbolurilor, în anticipări ale morții. Sensibilitatea extrem de profundă, cu note elegiace, își are sorgintea în boala care i-a măcinat trupul, stârnindu-i, în schimb, o luciditate tăioasă:

Vals vechi mireasa moartă e-n voaluri prăfuite
Ghirlănzi de fete albe în rochii ca de spumă
Cu cavaleri de pică se-nvârt pe-aici cernite
Și răspândesc în aer un vag parfum de humă
Stă cimitiru-n lună, salcâmii domni de umbre
Ca invitați de seamă asistă și șoptesc
Prin tainice cavouri amanți cu inimi sumbre
Cu gesturi adormite iubiri mărturisesc.
Vals vechi perechi de ceară în aer se ridică
Și în salonul nopții amețitor dansează
Sunt lucruri prea normale în jurul meu, mi-e frică
Încet foșnește vântul și valsul delirează
E nunta celei care odinioară-n viață
La nunta ei cea vie muri în flori de sânge
Înfiorări de spectru tresar pe alba-i față
Când valsul lent se-nvârte, când valsul parcă plânge.

Autoanaliza depășește nivelul psihologiei individuale și ajunge să capteze, într-un stil robust, dinamic, cu dese accente ludice și (auto)ironice, o filozofie existențialistă specifică unei perioade istorice trăind acut drama catastrofalelor consecințe ale războiului.

  Teribila întrebare cine anume sunt trăiește în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele și niște organe ce-mi sunt complet necunoscute. Rezolvarea ei este cerută de o luciditate mai profundă și mai esențială decât a creierului. Tot ce e capabil să se agite în corpul meu, se agită, se zbate și se revoltă mai puternic și mai elementar decât în viața cotidiană. Totul imploră o soluție.”   

Lectura cărților lui Max Blecher e una extrem de solicitantă din punctul de vedere al intensității trăirilor pe care le provoacă. Scriitorul își selectează astfel cititorii, trecându-i prin furcile caudine ale propriei subiectivități. Asistăm la o întâlnire cu sinele, filtrat prin prisma bolii, a degradării lucid asistate și a morții, privită de pe patul rece al chinuitoarelor metamorfoze: „Boala începe să facă din mine un profesionist al emotivităţii şi al susceptibilităţilor, – am ajuns în faza de care mă temeam mai mult: «assister à sa propre degrin­go­lade»„. Pare că boala în sine încetează să mai fie o tortură carnală, ci devine un periplu printr-o interioritate labirintică, prin care suntem conduși noi, cei din afară, care nu știm întotdeauna să ne bucurăm că suntem vii și sănătoși: „Există momente când eşti «mai puţin decât tine însuţi» şi mai puţin decât orice. Mai puţin decât un obiect pe care îl priveşti, mai puţin decât un scaun, de­cât o masă şi decât o bucată de lemn. Eşti dede­subtul lucrurilor, în subsolul realităţii, sub viaţa ta pro­prie şi sub ceea ce se întâmplă în jur… Eşti o for­mă mai efemeră şi mai destrămată decât a ele­men­tarei materii imobile.„, mai spune el, în același jurnal.

Biografia se contopește cu opera, ca în cazul marilor creatori. Fuziunea se petrece fără preambul, fără oprire, fără milă, am putea spune. Nimic nu trădează intenția de a edulcora în vreun fel existența, de a trăi alături de ea, privind-o cu detașare. Totul se petrece din interior, în laboratoarele cu iz înțepător de analgezice, care nu reușeșc să adoarmă, nici măcar un moment, conștiința.O disecție in vivo, făcută nu cu mâna pricepută a unui chirurg, ci cu mintea cutremurător de vie a unui personaj real (!) care dă jos faldurile imaginației spre a căuta rațiunile existențiale fundamentale și a le converti în metarealitate. Inovația prozei lui Max Blecher rezidă în forța de transigurare, prin scris, a unei triple realități: a bolii, a omului care o suportă și a creatorului care o transformă în artă.

Persoana I este nu doar eul narator, ci și eu narant, așa cum actorul se confunză cu instanța auctorială, îngemânate într-o voce unică și într-un discurs coerent, fluent precum sângele care străbate întreg corpul, fără a se rătăci în încâlcitele trasee.

Un scriitor mare, prin puterea de a învinge un destin potrivnic și capacitatea de a transforma timpul în favoarea veșniciei.