Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă!” (Emil Cioran, Pe culmile disperării)

Viața unui scriitor ține de domeniul exemplarității, pentru că, spre deosebire de ceilalți oameni, ea trece printr-o dublă expunere, ca printr-o perdea de raze X a căror doză îi poate fi, câteodată, fatală. Pe lângă faptul că trăirile, viziunile, proiecțiile sale depășesc limita umanului, atât de mult, nefiresc de mult atașat de contingent, simte și nevoia de a le încarna într-un text care nu face altceva decât să descompună, bucată cu bucată, toată acea construcție interioară pe care o susține cu propria ființă chiar înlăuntrul lui, simțind în proporție dublă, trăind în proporție dublă, o dată în sine, apoi în carte.

Probabil că puțini oameni realizează faptul că, citind, consumă, rând cu rând, însuși corpul eteric al scriitorului, hrănindu-se din visurile lui pentru a-și contura propriile visuri, devorând cu pasiune fabulația lui pentru a-și urzi propriul imaginar, pentru a se vindeca, a găsi răspunsuri sau a se consola cu gândul că existența nu e decât o repetiție a acelorași tipare, într-o formă mai mult sau mai puțin mimetică…

VIRGINIA WOOLF photographed by Lady Ottoline Morrell, 1923

”Orice carte e un răsad de fantome”, scria, în una din ultimele sale lucrări, Ion Petru Culianu, dar cât de puțini înțeleg acea cosangvinitate care se produce, în momentul lecturii, între scriitor și cititorul său? A pătrunde în intimitatea unei cărți nu este altceva decât a atinge cu mâinile goale sufletul unui om care s-a dezgolit până la ultima rană. Trebuie să mergi pe vârful picioarelor ca într-un sanctuar și să te ferești de păcatul de a întina lucrurile de acolo.

Cărțile Virginiei Woolf, al cărei nume original este Adeline Virginia Stephen (25 ianuarie 1882 – 28 martie 1941), o aduc în postura de cea mai sentimentală (lirică, dacă vreți) romancieră a secolului trecut, fiind traduse în peste 50 de limbi, inclusiv de scriitori consacrați, Marguerite Yourcenar sau Jorge Louis Borges.

„O femeie trebuie să dispună de bani şi de o cameră separată, dacă vrea să scrie ficţiune“, spune ea într-un eseu de dimensiunea unui roman, intitulat A Room of One’s Own (1929). Adeptă a ”fluxului conștiinței” (the stream of consciousness), pe care îl practică în mai toate operele (din cele mai cunoscute „Spre far”, „Orlando”, „Valurile”, „Doamna Dolloway”), Virginia Woolf scrie sub zodia experimentalului, așezând la suprafață umbra destul de vaporoasă a unei acțiuni – de cele mai multe ori banală – astfel încât, ca într-un miraj, cititorul să fie atras de straturile de profunzime ale textului, acolo unde, asemenea valurilor care izbesc țărmul, se vâltoresc trăiri autentice, care aduc din afund adevărurile ultime ale ființei. „Frumuseţea lumii are două tăişuri, una de bucurie, una de suferinţă, tăind inima în două.”, iar expresia acestei gândiri nu poate fi decât una sinceră și asumată cu luciditate: „Dacă nu spui adevărul despre tine însuţi, nu poţi spune adevărul despre ceilalţi.”, remarca scriitoarea. Adevărurile vieții ei au rămas pentru mult timp ascunse, deși o privire scrutătoare ar putea intui, citindu-i operele, acele frământări imposibil de mistificat la un moment dat.

tumblr.com

Femeia Virginia Woolf ajunsese, în anii dintre cele două Războaie Mondiale, să fie considerată și apreciată ca o personalitate marcantă în societatea literară din Londra şi membru al Grupului Bloomsbury, având o carieră consacrată deja în întreaga lume. Adulată, curtată, dorită de mulți bărbați din înalta societate, se căsătorește cu Leonard Woolf, la a treia lui cerere în căsătorie: „E un evreu fără o para în buzunar. Sunt mai fericită decât aș fi putut crede vreodată – dar e la mijloc și insistența mea de a-l plăcea”, îi relatează prietenei sale, Violet Dickinson. Cuplul intenționează să aibă doi copii, dar medicul o sfătuiește să abandoneze acest plan din cauza bolii psihice de care suferă, cu siguranță un efect al abuzurilor sexuale pe care le suferise din copilărie. Nu e solară viața de soție așa-zis fericită pe care o duce, pentru că iese la iveală, chiar din timpul lunii de miere, inapetența ei sexuală pe care nu și-o poate reprima. Leonard acceptă situația, dar, încet încet, se transformă în protectorul ei fidel, sprijinind-o în ceea ce privește scrisul, fiindu-i aproape în timpul crizelor declanșate de afecțiunea de bipolaritate, trecându-i cu vederea infidelitățile și chiar relația lesbiană cu scriitoarea Vita Sackville-West.

Cea mai importantă iubire a scriitoarei Virginia Woolf a fost această poetă, iar cele două au trăit o poveste de dragoste nebunească și de o intensitate maximă încă din momentul întâlnirii lor, în decembrie 1922, pe vremea când Woolf avea 40 de ani, iar primul ei succes literar, romanul „Mrs. Dalloway”, urmă să apară în trei ani. La patru zile după ce acestea s-au întâlnit, Virginia a invitat-o pe Vita în oraș și acestea au devenit foarte bune prietene. Mai târziu, legătură lor a devenit din ce în ce mai strânsă, ele devenind intime și apropiate, iar Vita a devenit sursa de inspirație a scriitoarei, acest lucru fiind confirmat în volumul din 1928, intitulat „Orlando”. Fiul Vitei, Nigel Nicholson, a spus despre acest volum că este „cea mai lungă și cea mai impresionantă scrisoare de dragoste din literatură, în care Virginia explorează intimitatea Vitei, scrutând secolele ființei ei, observându-i peregrinările de la un sex la celălalt, se joacă cu ea, o îmbracă pe rând în blănuri scumpe, mătase și smaralde, o tachinează, flirtează cu ea, aruncă un văl de ceață asupra ei și sfârșește prin a o fotografia în Long Barn, împreună cu câinii, prin mlaștini, așteptând întoarcerea Virginiei a doua zi.”

Pe vremea aceea, ambele dintre cele două femei erau căsătorite, Vita cu Harold, care era homosexual, și Virginia cu Leonard, dar asta nu le-a oprit să-și scrie unele dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din istoria literaturii.

Virginia către Vita, scrisoare datată 1927:

Ascultă, Vita – lasă-l pe soțul tău și hai să mergem la Hampton Court să luăm masa împreună pe râu, să ne plimbăm prin grădină în bătaia lunii, să ne întoarcem acasă târziu în noapte, și, la un pahar de vin, în timp ce ne cherchelim, să-ți spun toate lucrurile pe care le am în cap, milioane, miliarde… Ele nu mi se dau la lumina zilei, ci doar în întuneric, la malul râului. Gândește-te la propunerea mea. Lasă-l pe soțul tău și vino, îți spun.

tumblr.com

La scurt timp, Vita i-a răspuns:

Nu mai sunt om, am devenit un lucru care tânjește după Virginia. Ți-am compus o frumoasă scrisoare în orele de coșmar nocturn, și totul a dispărut ca prin minune: nu mai pot spune decât că îmi lipsești, în cel mai simplu și mai disperat mod omenește posibil. Tu, cu toate scrisorile tale deștepte, n-ai fi în stare să scrii o frază atât de elementară; probabil că nici n-ai simți în acest fel.

Și totuși cred că ai putea fi sensibilă la o mică prăpastie. Însă ai îmbrăca-o într-o frază atât de sofisticată încât și-ar pierde întreg adevărul; în timp ce, cu mine, el e pe de-a-ntregul în siguranță: mi-e dor de tine mai mult decât mi-am imaginat vreodată; și eram pregătită deja să-ți simt lipsa. Așa că scrisoarea asta nu e decât un geamăt de durere. Incredibil cât de esențială mi-ești.

Cred că ești deja obișnuită să ți sespună lucruri din acestea. Să te ia naiba, creatură răsfățată; n-o să te mai fac să mă iubești dăruindu-mă așa – dar oh, draga mea, nu pot fi nici isteață, nici oficială cu tine: te iubesc prea mult. Prea adevărat. Nu-ți poți imagina, însă, cât de rece și detașată pot fi cu oamenii pe care nu-i iubesc. Am ajuns să fac artă din asta. Dar tu mi-ai dărâmat toate armele, toate mecanismele de protecție. Și știi ceva? Nici nu-mi pare rău.

Cu toată această viață agitată, în care, dacă ne gândim bine, în afara oamenilor care îi ocupau cea mai mare parte a timpului se afla și scrisul, căruia îi era dedicată, Virginia Woolf se simte tot mai singură.

În timp, depresia se adâncește, urcușurile și coborâșurile suferinței bipolare devin tot mai frecvente (și cât de imprevizibil și sfidător este acest dezechilibru, câtă putere trebuie să ai să trăiești lângă un om care într-o zi e exuberant până la lacrimi, ca în momentele următoare să se scufunde în cea mai neagră depresie!), iar Virginia încearcă de câteva ori să se sinucidă. Asta în timp ce, din exterior, nu se vede mai nimic din infernul sufletesc prin care trece, doar cărțile ei, citite în spiritul, nu în litera lor, lasă la suprafață suferința, și încă fără a exprima pericolul iminent.

Ultima ei lucrare, Between the Acts (1941), în cea mai mare parte scrisă în versuri, atinge cu adevărat punctul sensibil al dramei: transfigurarea vieţii prin artă, stările provocate de ambivalenţa sexuală şi meditaţiile pe marginea  trecerii timpului şi a vieţii surprind o viziune sumbră, încărcată de o afectivitate profundă, resimțită ca o povară psihică și spirituală. Scrisul îi apare ca o ieșire din tenebre pe termen scurt, însă. „Încerca adeseori această senzaţie: a luptei împotriva unei forţe copleşitoare, pentru a-şi putea menţine curajul; pentru a putea susţine: dar aşa văd eu, aşa văd.”, iar această proiecție poate fi considerată un strigăt de ajutor. Era conștientă de condiția damnată a femeii înzestrate cu luciditate și o sensibilitate ieșită din comun, și gândea în termeni dramatici scindarea sa interioară: „Peste întinderea enormă care este viaţa unei femei, se lungeşte umbra unei săbii.”. Drama ei transpare din psihologia personajelor ei alter ego, pe seama cărora nu se sfiește să transfere propriul război cu sine și cu lumea. Dar până când?

În locul ei, în dimineața de 28 martie 1941, Virginia Woolf a lăsat două scrisori, una către Vanessa Bell, sora ei, iar alta adresată lui Leonard, soțul ei. Ce au în comun cele două scrisori: hotărârea lipsită de orice teamă sau ezitare de a pune capăt suferinței pe care simțea că o provoca celorlalți, chiar neintenționat, conștientă de faptul că nu putea corespunde celor mai mici așteptări ale acestora; dorința ca nu cumva motivul morții ei să cadă asupra altcuiva, deci asumarea deplină și lucidă a intenției.

Citiți întregul articol, împreună cu recomandările de muzică și film inspirate din viața scriitoarei, pe Catchy.ro, accesând link-ul.