Ștefana Dicu

… veșnică pomenire vânătorilor de vânt și de oase

… veșnică îmbrățișare și zâmbet hoților de inocență, căci a lor e împărăția semănăturii din care ies șoapte

… veșnică prețuire îmblânzitorilor de adevăr, cei ce țin la piept și mângâie tandru amăgirile

Pe pajiștea stearpă încă, mireasa-și țese rochie,
Un nud și-un bocet prelung se zvârcolesc printre bulgări pământii a promisiune de iarbă,
Trupul gol îl spală ploaia cântată din cerul tivit cu aripi,
Mireasa plânge și țese singură veșmântul rușinii.
Muguri sugrumă ramurile din care strigă primăvara ,
Nori cu umerii lor grei de-atâta și atâta amar de nălucire coboară la gleznele-i cu urme de lanțuri,
Mireasa plantează sticle în ghivece din care răsadurile inimii ei vor scoate flori de pus în buchetul somnului adânc,
Căci în țesătura mătăsurilor ei viclene va pune cioburi, dor, larve, nesomn, teamă, ploaie și fluturi.
Îngână note muzicale din portativul suspinului, scociorând în pulbere după osul în care își sprijinea, înainte de a-l afla pe mire, sufletul,
Descântă omizile rochiei împânzite cu zbor caleidoscopic de oglinzi care mint,
Se ridică rodind a nenoroc și pășește în haina din pielea lui Dumnezeu înspre lăcaș,
Apleacă fruntea sub broderia nerușinată a ușii,
Pășește pe fragmentele înșirate de lumină ca pe-o potecă și mătură în fața altarului ghinioanele cu pleoapele…
Mirele va fi primenit cu darul credinței tari, așteptat ca un viscol ce se răzbună pe flori de cireș!
Preot cununiei va fi copacul acela din care ies două trunchiuri, și nu unul,
Glandele lacrimale ale lumii udă noapte de noapte polară rădăcina ce-i va nunti,
O fată, carnea lui de tun, așteaptă cu palmele întinse un mort
Un laș și cruciada lui sub spada lui Nu Știu…
Nu Știu De Ce!
Fluturi iviți în veșmântul nuntesc, agățat cândva în crengile unei stafii cu ramuri,
aduc în zbor acoperământul nenorocitei,
Se strecoară prin burta luminii crăpate de ușa aceea smintită de-afară,
Straiul plutește sub fresce ca un prelung De Ce care vorbește în icoane,
Pe trupul miresei cu palmele spânzurate a rugă coboară încetișor, dinspre cupola cu Maica, lâna unei rătăcite…
Țese din cioburi, dor, larve, nesomn, teamă, ploaie și fluturi o rochie de mireasă nenuntită…
Cu palmele întinse și ciuriute de absența palmelor celui veșnic plecat la vânătoare de umbre
Mireasa soarbe din albastrul tavanului lipsa celui ce nu trebuia să apară niciodată
Celui ce din mormântul lui să nu mai caute nimic
Să nu mai ceară nimic de la nimeni
Să nu mai iasă.