Panait Istrati: „Viaţa este demnă de-a fi trăită…”

„Copilăria mea a fost agitată. Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferinţe inexplicabile, de dorinţe nerostite şi care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebune, nici speranţe ciudate, întemeiate pe forţele sau aptitudinile sale, pe creaţiile sale, mai mult sau mai puţin comice; cel care n-a plâns cu sughiţuri de o mie de ori noapte, fără să ştie de ce, nici n-a căzut în extaze neobişnuite, nici n-a izbucnit în veselii neaşteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuşi să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm straşnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet.”

DESPRE COPILĂRIA LUI PANAIT ISTRATI (cu STELIAN TĂNASE)

Un scriitor ascuns în umbra marilor clasici, cu o posteritate inegală, nedreaptă s-ar putea spune. Într-un interviu luat de Ioan Massoff și apărut în ziarul Rampa din 12 noiembrie 1924, Nicolae Iorga declara:

„Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. […] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean„. Probabil că nu întotdeauna lectura face casă bună cu politica, mai cu seamă atunci când avem de-a face cu doi bărbaţi cu personalitate la fel de puternică. Cu toate acestea, scriitorul grec Nikos Kazantzakis, pe care l-a întâlnit într-o vizită în Rusia în 1927,  îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul ,  în Raport către El Greco, dar și în corespondența sa, lucru care ne confirmă – odată în plus, fascinaţia pe care o emana şi forţa care răzbătea din caracterul său.

„Nu-l văzusem niciodată.  Citisem însă povestirile lui înțesate de strigăte înflăcărate, sângeroase, omenești, îi cunoșteam viața eroică, plină de peripeții.

Gheorghios Valsamis, contrabandist din Kefalonia, fire neliniștită, se expunea veșnic pericolului, fără teamă, pradă acelui vagabondaj ce nu-și află niciunde liniștea; o cunoaște la Brăila pe Joița Istrati, o frumoasă româncă sănătoasă, echilibrată, și îi face un copil, pe care, bineînțeles, l-a botezat Gherasimos. Mai târziu, i-a mai adăugat un nume, Panaitaki, Panait.

Panaitaki era mic când tatăl său se prăpădește, iar mama – o sfântă, o femeie gingașă – e nevoită să muncească din greu, să fie spălătoreasă pe la diferite case, ca să-și poată întreține copilul. Visa să-l învețe carte, să-l însoare cu o fată de treabă, să devină, într-o bună zi, un gospodar român destoinic.

Dar în vinele copilului clocotea sângele kefalonit. Nu împlinise 12 ani când și-a părăsit mama și și-a început vagabondajul. A îndurat foamea, a zăcut bolnav, a dormit pe caldarâm; călătorea hoțește, pitit în spatele căruțelor, ascuns în marfare sau în calele vapoarelor, pe acoperișurile trenurilor. Așa a străbătut Egiptul, Palestina, Siria, Turcia, Grecia, Italia, Elveția. Îl arde pojarul setei de viață, dorința să vadă, să se bucure de toate bucuriile și amărăciunile pe care pământul i le poate dărui omului.

În timpul vagabondajelor sale citește literatură rusă, la cafenele aude istorii orientale, poveștile Halimei. Ca să poată câștiga un codru de pâine face toate muncile: e chelner, ajutor de bucătar, zugrav, hamal în diferite porturi și, în sfârșit, la Nisa, pe Coasta de Azur, fotograf ambulant.

Într-o zi de ianuarie a anului 1921, răzbit de foame și sătul de atâta chin, se hotărăște să renunțe la viață. Ia așadar briciul și se duce în grădina publică din Nisa, hotărât să-și pună capăt zilelor.” (AICI continuarea)

(Antologia Nikos Kazantzakis: O viață în scrisori, București, Univers, 1983)

„De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune? – fiindcă aceasta ne face foarte fericiţi; de ce trebuie să o mărturisim sincer? – fiindcă aceasta îl face fericit pe celălalt; de ce trebuie să căutăm să dovedim aceasta, chiar cu preţul sacrificiului? – pentru a ne da puterea să sperăm că, numai în felul acesta, omenirea va izbuti, într-o bună zi, să-şi lepede cel mai mârşav păcat – egoismul brutal.„

Panait Istrati, pe numele de la naștere: Gherasim Istrati, s-a născut la 10 august 1884, Brăila, petrecându-se din viaţă la 16 aprilie 1935, la București a fost un scriitor român de limbă română și franceză, cunoscut mai ales pentru povestirea „Chira Chiralina”, publicată în 1923, cu o prefață semnată de scriitorul francez Romain Rolland.

„Îmi place să cred că în clipa când am venit pe lume primul meu gest a fost de a îmbrăţişa pământul.”

Primele încercări literare datează din 1906, cu preponderență făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul „Hotel Regina” în revista „România muncitoare”. Între 1910-1912 își publică, în aceeași revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai. Colaborează și la alte ziare: Viața socială, Dimineața, Adevărul etc.
Trăind în sărăcie, bolnav și singur, a încercat să se sinucidă în 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland. Acesta este avertizat și îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor. Povestirea „Chira Chiralina” a fost publicată în 1923 cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland. A publicat romanele: „Ciulinii Bărăganului”, „Les Récits d’Adrien Zograffi” („Povestile lui Adrian Zograffi”).

„Omenirea este un amestec ciudat de sori şi pietre de o varietate atât de infinită încât nu mai ştim unde un om încetează să mai fie piatră şi devine soare. Nu ştim nici măcar dacă sorii au fost creaţi pentru nevoia pietrelor de a fi încălzite sau pietrele pentru nevoia sorilor de a răspândi căldură. Ştim numai că, sori ori pietre, suntem cu toţii fără rost în lume de îndată ce rămânem unii fără ceilalţi…”

În 1930 se reîntoarce definitiv în România. Publică în 1933 eseul „L’Homme qui n’adhère à rien” (Omul care nu aderă la nimic), scriere cu accente rebele în care se conturează atitudinea sa în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări.
Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orașele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieții.

Să lupţi pentru o idee, să lupţi pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva şi să lupţi, asta e viaţa. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăieşte, ci vegetează.

Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi, ceea ce demonstrează că Panait Istrati nu a avut numai un succes de librărie, ci a pătruns în foarte multe medii culturale din întreaga lume, ajutat probabil de faptul că scria în limba franceză.

„Cât de târziu ne învaţă viaţa să preţuim sentimentele la adevărata lor valoare… Cu câtă înverşunare ne risipim toţi frumoasa şi înşelătoarea tinereţe, care nu mai revine niciodată… Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare…”

Bel Esprit