CÂT DE EGOIȘTI POT FI – CÂTEODATĂ – OAMENII MARI
“După cîteva minute se vîra și el în așternut. Visă un vis ciudat. Se făcea, în vis, că mama și tata jucau mingea pe spațiul verde din fața blocului. Mama avea în mînă o minge mare, roșie, pe care i-o arunca tatii. Tata o prindea și i-o arunca înapoi pentru ca mama, imediat, să procedeze la fel. Cu toate că se jucau – altfel de ce își pasau mingea? – erau amîndoi mînioși. El. Ionuț, sta deoparte și era tare necăjit că mama și tata, ei, oameni mari, jucau mingea tocmai acolo, pe spațiul verde, unde pînă și copiii mici știau că este interzis. Voia să le atragă atenția, dar cu toate sforțările pe care le făcea nu izbutea să articuleze măcar un singur cuvînt. Era necăjit că dintr-un moment în altul ar putea să–i vadă careva dintre locatarii blocului, poate nesuferita de Bîrsăneasca, și să–i facă de rușine.
Dar, la un moment dat, nu mai fu necăjit că părinții săi erau pe punctul de a se face de rușine. Era acum disperat fiindcă descoperise, între timp, că, de fapt, mingea nu era minge, ci el, Ionuț, în chip de minge. Că, de fapt, mama și tata își aruncau, mînioși, unul-altuia, nu mingea, ci pe el, copilul lor.”
Romanul “Johnny Boambă”m-a fascinat și în anii ‘70 când mi-a căzut prima oară în mână, și mai târziu. Am tot recitit cartea aceasta pentru adolescenți pentru că, deși s-au schimbat vremuri, regimuri, sisteme, problema a rămas, ba chiar s-a acutizat. Elevii-problemă (cum erau numiți generic înainte de 1990) deranjează: colegi, profesori, societate. Delicatul Ionuț transformat în Johnny Boambă a petrecut câțiva ani ‘acolo’. Ce sau unde este ‘acolo’?
“În cei trei ani pe care îi petrecuse acolo, ascultând ce povesteau ceilalți despre tații și despre mamele lor, înțelese că existau tați, că existau mame numai cu numele și că dacă ei, copiii lor, ajunseseră huligani, vagabonzi sau hoți, aceasta se datora faptului că asemenea buruienilor de pe câmp crescuseră singuri, la voia întâmplării. … Înțelesese, ascultând ce povesteau ceilalți băieți, cât de egoiști puteau fi, cîteodată, oamenii mari și cum el niciodată, absolut niciodată nu va trebui să le semene, atunci când va înceta să mai fie copil.”
În rest, vă las să descoperiți singuri povestea. E păcat să ratați o asemenea lectură.
În definitiv, ce le lipsește copiilor de simt nevoia să devină obraznici, enervanți, agresivi?
“- Ce ți-a lipsit? N-ai avut ce mînca? Ce îmbrăca? Ți-ai dorit un lucru care mi-a stat în putință să ți-l procur și te-am refuzat? N-ai avut un ban pentru o prăjitură, pentru cărțile care ai dorit să ți le cumperi, pentru un bilet la cinema sau la teatru?”
Parcă sună cunoscută întrebarea aceasta, rostită de atâția părinți disperați de comportamentul copiilor. Răspunsul vine natural:
“- Recunosc, mama, nimic nu mi-a lipsit din toate acestea. … M-ai lipsit, totuși, de ceva foarte, foarte important … Dacă dumneata nu-ți dai singură seama, eu n-am să–ți spun. Și apoi, chiar dacă ți-aș spune, tot nu m-ai înțelege, tot nu mi-ai da dreptate.”
Am auzit de atâtea ori dialogul acesta, între părinți exasperați, sătui să tot primească reproșuri pentru comportamentul copilului și fiica sau fiul care nu reușesc să își exprime suferința. Pentru că dorul este o suferință care macină. În volumul menționat, mama își trăiește noua dragoste cu toată ființa, uitând că fiul ei este cel mai important. Sau așa ar trebui să fie.
Astăzi, copiii sunt parcați la școala, la after/ before school, la grădinițe cu program lung. Sau cluburi, cercuri, meditatori, bone. Copiii își vad părinții dimineața, la micul dejun (dacă este timp pentru o gustare calmă, la masă; dacă nu, sunt îmbarcați în mașină și li se cumpără ceva de la chioșcul de la colțul școlii, că doar pot mânca și în recreație; cu colegii, pentru socializare, cică). Următoarea înâalnire este seara, când toata lumea este obosită, nervoasă după o zi de muncă, frustrări, claxoane în trafic, ședințe prelungite, teme nesfârșite.
Întrebarea de bază nu este “Ce te-a necăjit azi? Ce te-a bucurat mult azi? Ai nevoie de o îmbrățișare?”, ci “Ți-ai terminat temele? Ce note ai luat? Aoleo, ți-ai stricat media.” Sigur că părinții absenți au gasit modalități de a recupera: o vizită în mall (eventual cu cât mai mulți colegi de clasă, pentru … socializare!!!), telefonul, îmbrăcămintea și încălțămintea la modă. Timpul petrecut în familie s-a redus drastic. Să fim cinstiți: în special pentru că mulți părinți nu prea mai au chef de copii. Se plictisesc cu ei. Nu îi mai înțeleg (oare de ce?), se simt depășiți de situație și generație (oare de ce?), preferă să se afunde cu toții în mrejele unui ecran (aici nu mai e loc de întrebări: ecranul este astăzi înlocuitor de figură maternă, figură paternă, educator, învățător spiritual, orice).
Profesorii atenționează că elevii au o putere de concentrare din ce în ce mai slabă, că se plictisesc, că sunt dezinteresați, că deranjează, că și-au pierdut respectul pentru orice și oricine, că devin tot mai agresivi. Este din ce în ce mai evident că cei mici nu sunt fericiți – telefonul de ultimă generație este doar un tratament de tip vulcanizare pentru a cârpi – fără succes – dezinteresul din familie. De fapt, aici este problema. Nu este acum momentul pentru o discuție amplă despre balanța cuplu vs familie.
Unii părinți cer ajutorul terapeuților pentru copiii lor care se luptă cu ADHD, ADD, anxietate, depresie, tulburțri (de învățare, de somn, alimentare), adicție, dependență, percepție alterată a realității, regresii, somatizări. Alții preferă să susțină că atitudinea blazată sau deplasată, indiferența, agresivitatea copiilor sunt doar rezultatul educației moderne și că așa le va fi bine în viață micuților. In acest timp, copiii rămân însă victimele nefericirii. Pentru că adolescenții din jurul nostru pe care îi catalogăm uneori ca fiind ineducabili sunt nefericiți. Nefericirea lor vine din lipsa iubirii; telefoanele de marcă, încălțămintea de marcă, șosetele de marcă, chiloții de marcă nu suplinesc iubirea. Dacă am căuta atent prin caietele lor, am descoperi mesaje care ne-ar pune pe gânduri. Dar nu e frumos să le violăm spațiul intim, nu? Unii îndrăznesc să își pună gândurile pe hârtie, anonim. Oare ce ar răspunde mama căreia i-a fost adresată întrebarea “Vrei să fii iar mama mea?”
Când nu ajung nici la terapie, nici nu au către cine să se îndrepte pentru a suplini familia absentă (în orice mod), copiii ajung la Jurnalul de Știri: adolescent care și-a atacat profesoara, elev cu mitraliera la școală, o clasă întreagă refuză să mai meargă la școală de teama unui coleg, adolescent care și-a ucis bunica, prostituata de 11 ani care a umplut un sat întreg de sifilis. Aici nu mai e vorba de câtă atenție sau iubire i se oferă copilului acasă, ci de supraviețuire. Fiecare caz de bullying din clasă are în spate o poveste acasă. Nespusă, ascunsă cu grijă sub preș, neobservată (oare?) de nimeni din jur: vecini, familie lărgită, școală etc.
… diminețile de la școală erau ca niște recreații în viața ei zbuciumată, care începea abia după ce ajungea acasă. N-apuca niciodată să se dezmeticească, pentru că, de cum intra pe ușă, tatăl ei o și lua în primire. Mai ales el, deși nici maică-sa nu era mai brează. Amândoi urlau ca demenții du-te să iei o sticlă de țuică de la Greblă! Hai, fă, mișcă-te-n pizda mă-tii.” Scuzați limbajul, dar asta e situația. “Lizoanca” Doinei Ruști nu e chiar inventată. Hai să ne uităm cu atenție în jur.
Pe la începutul anilor ‘90 am realizat un interviu cu niște adolescenți. La pușcăria de copii, așa îi ziceau în circuit închis. Adică la Penitenciarul pentru minori de la Găești, un fel de centru de reeducare adaptat oarecum vremurilor de după 1989.
După discuția cu tinerii, am vorbit cu un pedagog. Mi-a spus: “Ăștia nu sunt în stare să iubească. Pur și simplu nu pot. Le lipsește ceva. Nu mai e nimic de făcut pentru ei.” Atunci nu am înțeles. Acum însă mă întreb de ce nu se vorbește mai mult despre RAD – tulburarea reactivă de atașament sau DSED – tulburare de dezinhibiție socială. Sunt des confundate cu autismul sau cu provocarea de opoziționism provocator și apar în copilăria mică, în cazuri de neglijență, maltratare, schimbare în mod repetat a celor care au grijă de copil etc.
Tindem să înregimentăm copiii în grădinițe sau creșe de la 2 ani, sau chiar mai devreme. Cum se mai formează legătura cu părinții dacă cea mai mare parte a zilei o petrec cu niște străini? Stabilirea unor relații de familie puternice este cea mai bună metodă de prevenire a tulburărilor de acest fel.
O familie disfuncțională poate fi toxică pe termen lung, în timp ce una monoparentală poate asigura liniștea copilului. Poate e timpul să ne aplecăm cu mai multă răbdare asupra factorilor care au dus la explozia de agitație și agresivitate în rândul copiilor și adolescenților și să creăm pârghii de susținere în asemenea situații. Niște cursuri pentru cei care urmează să devină părinți ar fi însă o idee, pentru a-și da seama dacă își doresc cu adevărat o familie sau este important să rămână doar un cuplu. Transformarea școlii în agenție de baby-sitter nu este o soluție.
