Ne-ar trebui o școală pentru părinți, înainte de a avea copii…
Există o vorbă din popor care, iar și iar, infailibil, exprimă adevărul: copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari. Pe măsură ce fiecare dintre noi trece la altă etapă, se cască între noi și falii peste care trebuie, volens nolens, să facem echilibristică, iar rolul cel mai important ne revine nouă, adulților. Principalul lucru pe care nu trebuie să-l uităm, în fața ”problemelor” pe care le avem cu adolescenții noștri copii, este că noi avem anii în plus, puterea înțelegerii, înțelepciunea și experiența de viață spre a rămâne la timonă și a scoate corabia în siguranță, depășind furtunile.
Viața nu e un perpetuu dans în care melodiile sunt doar pe placut nostru, ci și un ring de luptă în care conduce acela care are puterea mai mare. Puterea unui părinte nu e cea fizică, ci aceea a iubirii, care, spre deosebire de anii copilăriei, înseamnă foarte multă răbdare, provenită din înțelegerea în profunzime a etapei care se numește adolescență.
Practic, adolescența este o școală. O școală a părinților și o școală a copiilor. Poți citi cărți despre etapa aceasta din viața copilului tău, care te vor ajuta să pricepi mecanismele și infrastructura biologică și fiziologică a transformărilor prin care trece fiul/fiica ta, poți da examene din ele, poți scrie cărți despre toate experiențele prin care tu însuți ai trecut, cu toată generația ta, poți face orice, nimic nu te va ajuta în fața situației de facto, în care, ajuns la acea vârstă, față în față cu copilul tău, vei ”avea o problemă”. Vei avem nu una, de fapt, ci mai multe, sigur, pentru că am trecut pe acolo, și nu doar cu copiii mei.
Cum arată perioada asta, de fapt? Depinde de adultul din tine. Dacă rămâi pe poziție de forță și ții hățurile cu putere, cu prețul de a-ți zdreli mâinile, va fi un teatru de război în care fiecare mișcare va cere sacrificii de o parte și de alta, și în care nimeni nu va câștiga, ci toți vor fi răniți. Niciun teritoriu nu va fi cucerit, iar drumurile se vor înfunda în zona dinamitată a orgoliilor.
În schimb, dacă te dezbari, în primul rând, de orgoliul vârstei și al maturității tale, de om care ”trebuie ascultat pentru că el e părintele, nu invers”, ”pentru că el te hrănește și te ține”, ”pentru că el are pâinea și cuțitul”, atunci da, îi vei da posibilitatea de a face pași în față, fără să fie nevoie să te doboare. Pentru că oricum ai fi, acum ești cel care se pune în calea fericirii lui. Am trecut cu toții prin asta nu? Părintele îți cere să te culci devreme, să înveți, să nu stai pe telefon sau să te uite Dumnezeu în fața TV-ului, îți solicită să faci lucruri prin casă, mai întâi la tine în cameră (”măcar”), apoi să duci ”și tu gunoiul”, să te duci la sport când ai o zi leneșă, să dai la facultatea cutare sau cutare, să-ți găsești de lucru… Iar acestea se repetă în fiecare zi, cam pe aceeași tonalitate, cu îndârjire, cu o constanță diavolescă, cu ritm de picătură chinezească. Va trebui să lupte cu tine, ca să poată respira. Vei deveni inamicul numărul unu și te va urî cu toată forța hormonilor care îi clocotesc în vine.
E foarte greu să treci și tu, ca părinte, prin ”părăsirea cuibului”, cum o numea Freud, când, de fapt, are loc acea înțărcare autentică, dureroasă, care te va cutremura din temelii. E momentul, pentru tine, să-ți ”iei mâinile” de le copil și să ”stai lângă” el, ajutându-l din umbră, fără să-i mai poruncești, fără să-l mai consideri un ”copil”, fără să-l mai ”dădăcești”. El nu înțelege prin ce treci tu, nu-ți înțelege momentele în care vezi cum se desprinde de tine ceea ce a fost bucată din trupul tău, pentru că nu are cum. Tu crezi că e disobedient și revoltat, el, de fapt, nu poate, nu are cum, nu e pregătit să asiste la furtuna ta interioară.
Are propria lui intemperie, care se numește eliberare de sub tutela adultului, nu-și poate deschide aripile pentru că tu, ca părinte conștient, prevăzător – a se citi sufocant – îl ții cu lanțul de picior, în lumea ta, încercând să-l protejezi și să-l menajezi. O drama care se joacă în doi actori. Unul va trebui să dea drumul, așa cum zice în scrisoarea de mai jos, un text care m-a înfiorat și m-a făcut să înțeleg (și mai) mult, să accepte că adolescentul de acum NU mai e copilul de atunci, ci viitorul matur care trebuie să-și ia PROPRIA viață în piept. Adolescentul de azi trebuie să învețe cum să devină părintele de mâine și cum să-și respecte, la rândul său, copilul, astfel încât lanțul acesta să nu se sfârșească niciodată.
Fiecare din noi avem un destin, și fiecare din noi ni-l facem așa cum putem. Uneori, dând cu capul de pragul de sus, alteori, lăsându-ne pe mâna celor mai experimentați decât noi, la care apelăm când avem nevoie. CÂND AVEM NEVOIE.
Copilul tău e acum prietenul, coechipierul, partenerul, colaboratorul tău. Chiar dacă rămâi ”șef”, trebuie să-l îndrumi ca pe un subaltern, folosind pronumele de politețe și atitudinea stilată a managerului care trebuie să devină model. Acum, copilul tău caută în tine modelul, nu protecția, și, cu atât mai puțin, pe atotputernicul de la care răsare lumina de fiecare dată. El vrea să descopere, nu să rămână descoperit în fața încercărilor vieții, pentru că n-a avut posibilitatea să experimenteze din cauza unui adult care i-a luat-o mereu înainte.
Iată o scrisoare care circulă pe internet, nu contează paternitatea, contează doar sentimentele transmise de fiul adolescent. Ce simțiți când o citiți, poate fi cea mai dificilă lecție de viață posibilă. Dar și cea mai frumoasă. Priviți cum se desprind rândunelele din cuib, sub privirea atență a părinților. Niciunul nu-i mai duce pe umăr. La un moment dat, nici nu va mai fi lângă el, și atunci….?
Despre Școala părinților faini
malemodelscene.net
Dragă mamă și tată,
Fiți lângă mine acum..
Nu pot gândi clar în perioada asta, deoarece o secțiune destul de substanțială a cortexului meu prefrontal e insuficient dezvoltată.
Este un fragment destul de important, ceva care are legătură cu gândirea rațională. Vedeți, nu va fi pe deplin dezvoltat până când voi avea vreo 25 de ani. Și din postura asta, 25 mi se pare departe.
Dar iată ce vreau să știe părinții mei… Creierul meu nu este încă pe deplin dezvoltat Nu contează că sunt deștept; chiar și un scor perfect la testul meu de matematică nu mă izolează de etapele normale de dezvoltare prin care trecem cu toții. Judecata și inteligența sunt două lucruri complet distincte. Și același lucru care îmi face creierul extraordinar de flexibil, creativ și dornic de cunoaștere, ca un burete, mă face și impulsiv. Nu neapărat imprudent sau neglijent, dar mai impulsiv decât voi fi mai târziu în viață.
Vă rog să rămâneți cu mine.
Așa că atunci când te uiți la mine de parcă am zece capete, după ce am făcut ceva „prost” sau nu am reușit să fac ceva „inteligent”, nu mă ajuți cu adevărat. Voi, adulții, răspundeți la situații cu cortexul prefrontal (rațional), pe când eu sunt mai înclinat să răspund cu amigdala mea (emoțional).
Și când întrebi: „Ce ai avut în minte când ai făcut asta?”, să știi că răspunsul este că nu m-am gândit la nimic, cel puțin nu așa cum o faci tu.. Poți să mă învinovățești pe mine sau pe mama natură, dar în orice caz, aceasta este realitatea. În acest moment al vieții mele, înțeleg că mă iubești, dar prietenii mei sunt totul pentru mine. Vă rog să înțelegeți asta. Acum îmi aleg prietenii, dar, nu vă lăsați păcăliți și nu fiți îngrijorați, vă urmăresc. Cu foarte mare atenție.
Vă rog să rămâneți cu mine.
Iată ce poți face pentru mine, în calitate de ADULT:
- Fii modelul meu.
Văd toate comportamentele pe care le modelezi și aud toate cuvintele pe care le spui. Poate că nu ascult, dar te aud. Par insensibil la sfaturile tale, ca și cum aș purta o vestă de Kevlar, dar acțiunile și cuvintele tale sunt pătrunzătoare. Îţi garantez asta. Dacă îmi vei arăta mereu drumul, fără să cedezi, îl voi urma, chiar dacă vor fi multe ocolișuri în calea mea până să ajungem la destinație.
2. Lasă-mă să-mi dau seama singur de tot ce se întâmplă.
Dacă îmi dai voie să experimentez consecințele propriilor mele acțiuni, voi învăța din ele. Te rog, dă-mi puțină încredere și libertate și spune-mi că pot să-mi dau seama singur. Cu cât fac mai mult, cu atât voi dezvolta mai multă încredere și rezistență.
3. Povestește-mi despre tine.
Vreau să-mi spui toate detaliile lucrurilor nebunești pe care le-ai făcut tu în adolescență și tot ce ai învățat din ele. Și, în consecință, dă-mi libertatea de a face la fel.
4. Ajută-mă să văd în perspectivă.
Continuă să-mi aduci aminte de imaginea de ansamblu. Îmi voi da ochii peste cap, voi face diferite gesturi și voi scoate tot felul de sunete, ca de mormăit. O să vă spun mereu cu convingere că nu puteți înțelege nimic din lucrurile prin care trec acum. Dar să ltiți că ascult. Chiar sunt atent. Îmi este însă greu să văd ceva dincolo de buruienile în care sunt adâncit în prezent. Ajută-mă să văd lucrurile mai clar și să mă concentrez pe viitor. Amintește-mi că acest moment va trece!
5. Ține-mă departe de pericole.
Vă rog să-mi amintiți că drogurile și șofatul nu fac casă bună împreună. Continuă să-mi spui că mă vei ajuta să ies din orice situație periculoasă, fără furie, fără să-mi ții prelegeri, fără întrebări. Dar, de asemenea, spune-mi din nou și din nou și din nou că ești acolo pentru a mă asculta atunci când am nevoie de tine.
6. Fii amabil.
Voi învăța generozitatea și altruismul de la tine și dacă ești necruțător în bunătatea ta față de mine, iar cândva voi imita acel comportament. Nu mă lua în derâdere și nu mă ironiza, te rog, și nu fi crud. Dă-mi dreptate când am impresia că știu totul. Probabil că așa ai procedat și tu la vârsta mea. Ignoră.
7. Arată interes față de lucrurile care îmi plac.
În unele zile voi alege să-mi împărtășesc interesele cu tine și mă va face să mă simt bine dacă validezi acele interese, măcar pretinzând că ești interesat. Într-o zi, când aburii adolescenței se vor ridica, vei găsi un adult încrezător, puternic, competent și amabil, acolo unde stătea cândva un adolescent obscur.
Între timp, puneți-vă centura de siguranță pentru această călătorie.
Vă rog să rămâneți cu mine.
Al vostru,
Fiul adolescent
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
