Născut în 1930, într-o mică așezare de lângă Stockholm, Paul Andersson și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la orfelinat. Abuzat de băieții mai mari și maltratat de personalul instituției, existența sa nu a fost una fericită. În 1953 îi apare prima carte: „Elegie pentru o vară pierdută“ și, peste noapte, este declarat geniu. Niciun poet al anilor 50, poate cu excepția lui Lars Forsell, nu a fost considerat atât de promițător.
Autorul avea doar 23 de ani când și-a publicat cartea ale cărei versuri erau închegate într-un limbaj precum acesta:
Ty endast för mig är ögonblicket Căci doar pentru mine e clipita
som vidgats till timme en care se extinde la oră
livsdel av vågor och blod. parte din viața de valuri și sânge.
För dig är svanorna del av Pentru tine lebedele sunt fărâme
ett mörker och jag ett ting de întuneric iar eu un lucru oarecare
i en kägla av ljus. într-un con de lumină.*
Patru volume de poezie în decurs trei ani. Paul Andersson a făcut parte din grupul Metamorfoze, o asociație de tineri neo-romantici, care în anii cincizeci, organizau întâlniri de lectură și înființau propriile edituri. Versurile lor contrastau puternic cu poezia deceniului al patrulea, marcată de anxietate. Elegia lui Andersson este un poem-fluviu întins pe lungimea a peste 450 de versuri. Nu este vorba, în el, despre vreo nostalgie ori regret după o vară anume, ci despre incertitudinea legată de viitorul care succede perioadei de înflorire.
Opoziția vară-iarnă traduce, mai degrabă, contrastul dintre două stări de spirit. Versurile se remarcă prin vizionarismul specific modernismului timpuriu. Într-o strofă precum cea de mai jos, se poate ușor detecta o viziune apropiată de cea a lui Rilke, de exemplu :
Jag bär min flykt som ett hjälplöst Îmi port evadarea ca un sugar
dibarn och ser i den mig själv neajutorat și văd în ea sinele meu
förhärligad och renad, som vore glorios și purificat, ca și cum el ar fi
flyktens ätteled det mål som jorden ținta pe care pământul a luat-o
tagit som skäl att föda oss och drept motiv pentru a ne naște și
nära våra sinnen med förnimmelser a ne hrăni simțurile cu senzații
som mot sin övre gräns dör bort för care la limita superioară dispar din
våra ögon och tvingar oss ständigt ochii noștri obligându-ne mereu
söka nya krafter att fånga känslans a căuta noi puteri să cuprindem tot
hela rymd. spațiul trăirii.
La mijlocul anilor ’50, Paul Anderson a fost căsătorit, pentru scurtă vreme, cu o pictoriță evreică, de origine estoniană, și cocheta cu ideea de a se converti la iudaism. În 1956, însă, soția și-a găsit sfârșitul într-un accident rutier în Italia. În anul următor Andersson s-a recăsătorit, dar nici noua căsnicie nu a durat mai mult de doi ani. Hotărât lucru, viața de familie nu era pentru el. Pentru a continua existența poetului de geniu Andersson avea nevoie de mijloace. Unul dintre ele au fost, din nefericire, drogurile.
În privința artei sale poetice, aș avansa ideea că versurile capodoperei din tinerețe exprimă nu doar trăirile sale din trecut ori pe cele prezente, ci și experiențele sale existențiale din viitorul care îi stătea în față. Starea sa mano-depresivă, de exemplu, pendularea între apatie și exuberanță, poate fi decelată, ici și colo, în astfel de versuri:
De lätta stänk av nyss Ușoara atingere a timpului
förbrukad tid som droppar ner för scurs chiar acum ce picură din
solrosståndets själkar tvingar tulpini de floarea-soarelui silește
marken att brista och i sig själv bevisa solul să plesnească și în sine să probeze
att allt mitt irrande är meningslöst, că toată rătăcirea mea e fără sens, căci
ty Noas skyar hota även mig (…) norii lui Noe mă caută chiar și pe mine (…)
Versurile lui Paul Andersson pot părea unora mult prea căutate, prea elaborate. Prețiozitatea lor a fost suspectată ca fiind rezultatul unei deliberate vânători a frumuseții de dragul frumosului. Nu puțini din criticii literari ai epocii – este vorba de așa zisa „critică angajată” – i-au reproșat autorului maniera pronunțat estetizantă. Nici ea nici vitalismul ce răzbate din versurile Elegiei nu erau în concordanță cu spiritul timpului și nu știu de ce (sau poate știu, dar mă abțin să spun), una din strofele sale, de pildă, mi se pare că se îngemănează cu bine-cunoscutul vers blagian, „Dați-mi un trup, voi munților”:
Regnbågen brinner Curcubeul arde
med nya färger som plötsligt steg upp cu noi culori ce dintr-o dată se înălță
och förtärde de gamla. Himlen är și le înghite pe cele vechi. Cerul e
rusig av flammor och vindar som beat de flăcări și de iureșuri de vânt
natten fört samman från blodrikets strânse de noapte din cele mai depărtate
bortersta gränser. Detta land är hetta margini ale țării sângelui. Acest ținut e foc
och bränder, marken under min fot și pară, pământul tremură sub picior
skälver som ung hud. Skrevornas ca pielea tânără. Otrava buruienilor
tibast bränner bort min pupill din crăpătura stâncii îmi arde pupila
och ger vilda källor dess plats. lăsând loc izvoarelor sălbatice.
Paul Andersson voia să fie liber. El a trăit în permanentă opoziție cu normele societății, cu legile ei. Asocial, bisexual, narcoman. Prețul pe care a trebuit să-l plătească a fost singurătatea chinuitoare, repetate încercări de sinucidere, mizerie, boală. Câteva versuri din faimoasa lui Elegie par a surprinde astfel noua starea sa sufletească:
Förvirra min blick Tulbură-mi privirea
med droger och färger från eldbergets cu droguri și culori din adâncul muntelui
innersta gruva, min blick som stelnat de foc, privirea mea solidificată
till del av kristallen. Lös min kropp în mărunte cristale. Deșiră-mi trupul
till knippen av brinnande muskler în mănunchiuri de mușchi arzând
med lysande oljor från sjungande în uleiurile lucitoare ale unor ciudate
sällsamma öar, min kropp som insule cântând, corpul meu
förfrusit till sanning. înghețat în adevăr.
În cea de-a patra colecție de poezii, „Motive evreiești” (1956), Paul Andersson recurge la teme veterotestamentare. Textele biblice îi ofereau poetului bogate motive de inspirație. Propria sa frumusețe fizică, pe de oparte, și, pe de alta, viața de mizerie îndurată, constituiau doar două din motivele identificării sale cu destinul poporului evreu.
O parte a criticii a desființat însă noua apariție editorială direct. Unora dintre criticii timpului le-a displăcut faptul că, printre altele, a fost folosit Holocaustul ca motiv de inspirație. I s-a mai reproșat, pe nedrept, și necunoașterea istoriei evreilor. (Argument desființat ulterior chiar într-o revistă de specialitate „Cronica Iudaică”, de cronicarul care susținea că, dimpotrivă, acesta „vorbește ca și cum ar aparține iudaismului.“).
Cronicile negative – mai cu seamă cele apărute în publicația sindicalistă „Arbetaren” (Muncitorul) – au avut asupra lui Paul Andersson un efect devastator. Ar fi exagerat să se spună că datorită lor s-a accentuat dependența sa de droguri însă faptul incontestabil este acela că a încetat să mai publice. Devine un delincvent, este luat în vizor de poliție, anchetat… în cele din urmă părăsește Suedia. Ca un fel de premoniție la noul șir de experiențe, versurile din Elgie se înșiră astfel:
Nytt blod erövrar mig i kaskader Sânge nou mă copleșește în torente
av flytande metall. Jag brinner de metal lichid. Ard și viețuiesc
och lever i elden med salamanderhud în foc cu piele de salamandră
och sinnen av sjudande magma. și simțuri de magmă clocotitoare.
Verkligheten förkolnar under mina Realitatea se carbonizează sub
kyssar, nya städer av eld bryter fram săruturile mele, orașe noi de foc
ur allt jag snuddar vid. țâșnesc din tot ce ating.
Viața de mizerie și fără perspective l-a condus pe Andersson spre limita nebuniei. După ce a părăsit țara, a trăit din expediente câțiva ani la Paris și Roma. Epuizat fizic și mental, revine, în 1967, la Stockholm, pentru a locui în apartamentul moștenit de la mama sa. Moare de cancer, în august 1976, la vârsta de numai 46 de ani. Strofa de mai jos, extrasă din aceeași „Elegie pentru o vară pierdută”, poate fi considerată un bilanț, o concluzie-sinteză a întregii sale vieți:
En skärva blek safir Un palid ciob de safir
är människan i landskap av svartnad e omul în peisaj de beton
betong. Beständigt skall hon spegla înnegrit. Mereu va oglindi lumina
ljuset och svara med flöjtens röst și va răspunde cu sunet de flaut
de förlorade skogarnas rop. För henne la strigătul pădurilor pierite. În zadar
har sekler förgäves bundits secole au fost puse în cătușe
till bojor, människan som skimrar av pentru el, omul ce licărește de
minnen som kölden aldrig amintiri pe care nici înghețul
kan härja och solen aldrig nu le poate distruge, nici soarele
förbrände. Ur hennes varelsese nu le mistuie. Din cămara
hemliga rumm stiger dofter secretă a ființei cresc mirosuri
som bryter molnens fantomer ce străpung fantomele norilor
och smyckar rymden med gnistrande și împodobesc spațiul cu scânteietoare
fåglar och skärvor av löv. păsări și cioburi de frunze.
La un deceniu după moartea Paul Andersson a fost publicată o culegere de poezii ale sale apărute prin diverse ziare și reviste. Volumul poartă titlul „Pe sub copaci și alte poeme” (1986). În ciuda acelei ediții, autorul a continuat să fi considerat doar o figură bizară, o notă de subsol în istoria literaturii suedeze. Prin exilul său și tăcerea bruscă, prin existența auto-distrugătoare, prin stilul său de viață boemă de la Paris și Roma, poetul apare ca echivalentul suedez al lui Arthur Rimbaud. (Nu sunt primul care face o asemenea apropiere) Ambii poeți s-au impus „dintr-o lovitură”, au fost declarați de critică genii precoce, au dus o existență marcată de excese, după care au amuțit la fel de brusc și au murit înaine de vreme.
În 1991, la 15 ani după moartea sa, a fost publicat un alt volum, cuprinzând operele complete ale lui Paul Andersson iar aprecierile laudative la adresa creației sale au fost reluate. În ultimii ani numele lui a început să fie iarăși în vogă. Poate că unii din iubitorii de poezie din România se vor lăsa și ei seduși… nu de stilul de viață, ci de inconfundabilele fulgurații lirice ce răzbat din versurile poetului suedez.
* Traducerea în românește a tuturor versurilor Îi aparține scriitorului Daniel Onaca (n.m. – D.O.)
