da, nu, mama

Da, mama, am crescut. Mi-o spui zilnic ȋn ultima vreme. Sper că ești mȃndră de mine, pentru că eu m-am străduit ȋn toţi anii ăștia să fiu cea mai bună, cea mai cuminte, cea mai ascultătoare. Cȃnd eram mică ȋţi creștea sufletul de bucurie cȃnd lumea mă lăuda că sunt bine crescută, manierată, educată, am vocabular bogat, nu vorbesc neȋntrebată. Și să știi că eu observam și te iubeam tare mult. Și mă străduiam să fiu și mai tăcută, și mai manierată, și mai ascultătoare.

Nu, mama, nu am uitat nimic din ce m-ai ȋnvăţat: am citit tot ce mi-ai recomandat, chiar dacă unele cărţi nu prea mi-au plăcut (dar nu ţi-am spus, ca să nu te necăjesc), am făcut toate exerciţiile suplimentare pe care mi le-ai propus cu titlu de recomandare, ca să iau doar note foarte mari, chiar dacă uneori eram obosită și parcă aș fi vrut să mă joc un pic mai mult.

Da, mama, am ȋnvăţat bine ca să te fac fericită. Dar și pentru un alt motiv. Știam că pentru fiecare notă a mea de 10 primeai un zȃmbet de ȋncurajare de la tata. Pe mine mă lăuda, dar ţie ȋţi zȃmbea și asta te făcea fericită.

Nu, mama, nu am fost tot timpul un copil naiv. Am observat cȃt tȃnjeai după zȃmbetele lui tata, după ȋncurajările sau felicitările lui. Rȃdeai la glumele lui, pentru că a fost ȋntotdeauna un om de lume, i-a plăcut societatea și ȋi plăcea să fie ȋn centrul atenţiei. Iar tu, soţie model, nu puteai rata ocazia de a rȃde feminin la spiritele lui. Chiar dacă uneori (hai, recunoaște) nu le gustai ȋn totalitate, mai ales cȃnd subiectul hazului erai chiar tu. Dar tata are dreptul, ȋmi explicai, că el DOAR glumește.

Da, mama, am remarcat de fiecare dată că zȃmbetul tău era cumva strepezit. Și că te durea. Mi-ar fi plăcut să ȋi deschizi ușa larg și apoi să o ȋnchizi ȋn urma lui cu un gest relaxat. Sau să mă iei de mȃnă și să plecăm departe.

Nu, mama, nu m-am obișnuit niciodată cu bullyingul. Nici cu cel la care am fost supusă eu, la școală, nici cu cel care ȋţi era destinat ţie, acasă. Nu am ȋnţeles niciodată de ce nu ai luptat pentru mine, de ce nu ai fost aprigă și ȋnverșunată ȋn a-mi asigura liniștea la școală. Alţi părinţi veneau la școală, discutau cu profesorii, ȋi obligau să ia măsuri, uneori se certau cu părinţii agresorilor, dar nu lăsau lucrurile așa. Tu ai făcut ȋntotdeauna pe pacificista și, de cȃnd intrai ȋn curtea școlii, ofereai zămbete calde și gesturi largi tuturor părinţilor, de parcă copiii lor ar fi fost prietenii mei cei mai buni. Nu, mama, nu erau. Mă porecleau, rȃdeau de mine pentru felul meu reţinut de a fi, ȋmi furau lucrurile, mă puneau ȋn situaţii neplăcute. Mă ȋnjoseau, mama. Da, mama, am ȋncercat și recomandarea ta: am petrecut zeci, sute de recreaţii ȋn bancă, citind o carte adusă de acasă, ȋn speranţa că mă vor lăsa ȋn pace. Nu le răspundeam, dar auzeam glumele lor, șușotitul lor, modul cum se ȋndemnau unul pe altul să găsească noi moduri de a mă necăji. Aceleași gesturi largi și aceeași atitudine relaxată o aveai și ȋn faţa prietenilor voștri care știau situaţia din casa noastră: tu erai o doamnă și o doamnă nu dă din casă, nu? O doamnă pune masa soţului, de fapt ȋl așteaptă cu mȃncarea caldă, lasă orice cȃnd apare soţul (ȋntrerupe convorbirea telefonică cu prietenele, nu se mai uită la film, iese din baie) și vine ȋntr-un suflet să ȋi zȃmbească bărbatului care tocmai a intrat ȋn apartament și ȋși privește familia ca pe o marfă.

Da, mama, știu ce om bun e tata. E cult, a studiat mult, are un doctorat, vorbește limbi străine, muncește mult și aduce bani acasă. Știu că toate concediile noastre scumpe au fost pe banii lui. Știu: trebuie să ȋi fim recunoscătoare pentru asta. Dar știi ceva? Mie mi-ar fi plăcut mai mult un weekend doar cu tine, la Breaza. Într-un hotel modest. Un weekend ȋn care să ne răsfăţăm trezindu-ne cȃnd avem chef, nu ȋn funcţie de mormăitul lui, să ne plimbăm pe unde avem chef și cȃt avem chef, să mȃncăm unde vrem (nu la restaurantul ales de el, unde nu ȋl trage curentul, sunt suficienţi clienţi ȋncȃt să fie observat cȃt de fiţos este, dar nu atȃt de mulţi ȋncȃt să ȋl sufoce, unde ospătarii sunt impresionaţi de privirea lui de sus și servesc ca la Athenee Palace). Mi-ar fi plăcut să vizitez o staţiune modestă, ȋn tihnă, fără permanentele mustrări ale lui tata: nu stau dreaptă, nu vorbesc destul de tare, vorbesc prea mult cu tine și pe el ȋl ignor și vede lumea și mvaaai, doamne, ce crede despre el… Știi, mama, mi-ar fi plăcut ca tu să fi spus NU atunci cȃnd venea cu biletele de călătorie și ȋţi spunea că ȋn 3 zile trebuie să fii gata cu bagajele. Niciodată nu știam din timp unde plecăm, cȃnd plecăm. El era boss-ul, el deţinea puterea. Și evident că nu ne puteam face niciodată program, pentru că nu știam ce idei are.

Nu, mama, copilăria mea nu a fost mai frumoasă datorită lui. Copilăria mea a fost umbrită. A fost stresantă. M-a debusolat. De ce credeţi voi, adulţii, că un copil are neapărat nevoie de o familie formată din ambii părinţi? Am prieteni cu familii monoparentale și nu au simţit lipsa celuilalt părinte. În schimb au avut mereu ocazia să ȋși vadă mama demnă. Tu te-ai ȋnjosit mereu ȋn faţa lui. Tu ai fost orice, numai soţia lui, nu. Ai fost bucătăreasa lui, menajera lui, organizatoarea lui de petreceri. Să știi că am auzit cȃnd te-a certat că nu mai faci faţă corespunzător la menaj și ţi-a propus să ȋţi angajeze o femeie care să te ajute. Și asta te-a făcut să te simţi atȃt de rușinată… Așa că ai frecat și spălat totul cu mai mult sȃrg decȃt ȋnainte. Și așa a fost mulţumit.

Da, mama, mi-ar fi plăcut să ieșim și noi cu prietenii mei și să stăm muuult ȋn parc, toată seara. Dar noi aveam oră fixă la care plecam rapid spre casă pentru că se ȋntorcea tata și tu trebuia să ȋi pui masa. Mi-ar fi plăcut să ieșim cu colegii mei la un film, apoi la pizza, dar noi ne grăbeam spre casă. De fapt, mi-ar fi plăcut ca tata să ȋși poată pune și singur o farfurie de supă.

Nu, mama, nu (mai) sunt suparată pentru că m-aţi certat cȃnd vi l-am prezentat pe colegul meu. Aveam 18 ani, absolvisem liceul și cu el mă ȋnţelesesem cel mai bine. M-am gȃndit că ar fi frumos să vă fac cunoștinţă. Aţi tăbărȃt amȃndoi pe mine de parcă eram un copil: nu e suficient de ȋnalt pentru mine, are părul cam răvășit, culoarea tricoului nu ȋi pune ȋn evidenţă culoarea ochilor. De fapt tata a ȋnceput să critice hăndrălăul, iar tu te-ai gȃndit că o soţie conștiincioasă nu ȋși lasă soţul la greu. A trebuit să mă critici și tu atunci. Păcat. Dar soţul e pe primul loc, ȋnaintea copiilor, nu? Cel puţin pentru o soţie ‘tradiţională’.

Da, mama, am crescut, cum ziceai, dar am și citit tot ce mi-ai recomandat. Și așa am aflat că sunt mame care ȋși apără cu ȋnverșunare soţul chiar și cȃnd acesta ȋși abuzează fiicele minore. Ai văzut și tu știrile astea la TV, nu? Acum realizez că nu ai avut nicio reacţie. Cum să ȋndrăznești tu să spui ceva ȋmpotriva soţului, chiar dacă era unul pe care nu ȋl știai, un personaj dintr-un reportaj TV. Am aflat că sunt și soţi atenţi și fideli, care reprezintă un real model masculin pentru fiicele lor. Am citit și despre femei pentru care stima de sine reprezintă mai mult decȃt ‘sprijinul’ soţului și nu ezită să divorţeze. Statutul de femeie sau mamă singură nu mai este demult un stigmat. Poate doar printre cei care ȋși petrec vremea la birtul satului, dar noi locuim ȋntr-un oraș mare, avem prieteni destupaţi (nu?).

Nu, mama, nu m-ai ȋnvăţat chiar totul. Ai uitat să mă ȋnveţi cum să ȋmi aleg un partener de viaţă, ȋn așa fel ȋncȃt să fiu fericită. Nu știu dacă voi opta pentru căsătorie. Iartă-mă dacă ȋţi dereglez standardele, dar aș prefera să fiu respectată ȋntr-o relaţie nebazată pe un contract, decȃt să fiu angajata lui pe viaţă, pe baza unui contract. Știu, noi, tinerii de azi, suntem obraznici, avem tupeu, suntem aroganți, nepăsători, visăm cai verzi pe pereţi. Totuși, eu nu visez vacanţe scumpe, deși ȋn ultimii ani nu am mai fost nicăieri (ȋţi spun un secret: nu imi e dor. Mai bine acasă, decȃt departe, prin hoteluri scumpe, alături de voi doi certaţi, tăcuţi, ȋngheţaţi sau prefăcuţi). Visez, ţi-am mai zis, la o vacanţă scurtă, undeva unde să mă pot relaxa. Aproape; nu e nevoie să mergem ȋn celălalt colţ al lumii. Evident că ȋmi doresc copii. Dar sper să nu mă vadă ȋnjosită de soţul meu. De la tine nu am ȋnvăţat cum să fac faţă unor moment penibile ȋn familie. Dacă ar fi să ȋţi urmez exemplul, ar trebui să accept și să ȋmi trăiesc viaţa ȋn umbra lui, că doar el e Domnul, Bărbatul ȋn casă. El, Bărbatul, are dreptul și la amante, că doar e bărbat, nu? Credeai că nu știam? „Delegaţiile” lui nu erau chiar ȋn interesul serviciului, iar tu știai asta. Să știi că nu doar pe tine te dureau delegaţiile scurtate sau prelungite fără preaviz. Mă durea pe mine durerea ta.

Da, mama, ȋndrăznesc să gȃndesc așa. Am voie oare la 20 ani? Sau e prea devreme?