Nu, ‘Pelikanblut’ nu este versiunea ȋn limba germană a peliculei ‘Pelican Blood’ (2010). Ambele au fost traduse ȋn limba romȃnă ca “Sânge de pelican”, avȃnd ca punct de plecare pelicanul ca simbol al sacrificiului, dar dezvăluie povești diferite.

‘Pelikanblut’ nu este prea cunoscut ȋn Romȃnia și nici tema nu este una obișnuită ecranului romȃnesc. Coproducţie Germania-Bulgaria, realizat ȋn 2019, filmul a fost ȋncadrat ȋn categoria dramei, ȋnsă graniţa spre thriller-horror este deseori depășită facil. Katrin Gebbe, la doar 36 ani, este regizorul și scenaristul filmului – la 6 ani după prima sa dramă, ‘Tore Tanzt’. Reușește cu precizie milimetrică să suprindă zvȃrcolirea sufletului de copil captiv al unui sistem care l-a abandonat atunci cȃnd trebuia să ȋl protejeze. Remarcabil este și castingul care aduce pe ecran figuri excepţional alese pentru rolurile pe care le interpretează.

Wiebke este dresoare de cai și mama adoptivă a Nikolinei, o fetiţă de 11 ani. Legătura dintre cele două este puternică și duc o viaţă idilică la ţară. Plănuiesc să-și extindă familia și, dacă prima oară totul a mers bine (Nikolina s-a adaptat ușor, a avut o evoluţie bună, etc), Wiebke demarează al doilea proces de adopţie și călătorește ȋmpreună cu Niki ȋn Bulgaria, ţara natală a Rayei. Poate că nu a fost ȋntȃmplător aleasă o ţară din Europa de Est. Raya vine ȋn noua familie cu un dosar care nu conţine iniţial tot istoricul ei, toate poveștile, toate trăirile. Deși primele zile surprind zȃmbete și tentative de adaptare, la scurt timp, trecutul răbufnește violent, aducȃnd ȋn scenă un comportament șocant. Raya suferă de TRA (tulburare reactivă de atașament), care o ȋmpiedică să poată construi legături emoţionale corecte cu cei din jur. Raya dezvoltă un comportament șocant, devine din ce ȋn ce mai violentă și singurele explicaţii care rezidă din puţinele ei cuvinte se referă la un spirit ȋntunecat, aflat undeva ȋntr-un colţ al tavanului.

Fetiţa nu mai poate frecventa nici cursurile grădiniţei, nici grupul de copii ȋn care ȋncercase Wiebke să o integreze, căci este respinsă și de cei mici, și de adulţi. Brutal, din teamă, din incapacitatea de a o ȋnţelege, dintr-o nevoie normală pȃnă la urmă de securitate, din lipsa informaţiilor. În povestea aceasta, nimeni nu poate fi judecat: Raya ȋși trăiește dur, abrupt, zgrunţuros scurta ei experienţă de viaţă, copiii din jur se tem de Raya-agresor, părinţii acestora ȋși apără ȋn mod natural copiii.

Raya ‘beneficiase’ de hospitalism intrafamilial și fusese martora vieţii promiscue duse de mama ei și a uciderii acesteia de către unul dintre clienţii ei. La nici doi ani a văzut scene tulburătoare, violenţă, sȃnge. Apoi a urmat instituţionalizarea care nu a oferit niciodată, niciunde soluţia unei vieţi normale. În noua sa familie, mănȃncă lacom, compulsiv, animalic. În același timp ȋși ȋndeasă ȋn buzunare rezerve de mȃncare. Nu se știe de ce și pentru cȃnd. Copiii trecuţi prin instituţii de plasament dezvoltă o teamă necontrolată și obsesivă de inaniţie. Raya nu ezită să adauge ȋn coșul cu jucării un mic animal ucis chiar de ea ȋn curtea casei. Nu face diferenţa ȋntre drăgălășenia unei jucării de pluș și duhoarea cadavrului intrat ȋn putrefacţie, pentru că nu are sentimente pentru jucăriile ei, ci este doar dominată de o nevoie exacerbatăa de posesiune.

Caii sunt simbolul care se repetă constant ȋn film. Copiii abandonaţi se simt ȋn siguranţă ȋn preajma cailor și acceptă de multe ori să comunice doar cu aceștia. Prudentă ȋn preajma lor, deși nu prezintă dorinţa de a călări, Raya este ȋntotdeauna calmă ȋn prezenţa cailor. Și comunică puţin sau deloc cu cei din jur. În scurt timp, nici măcar mama nu mai are acces la gȃndurile și trăirile ei. Este momentul cȃnd decide să ceară ajutorul unui specialist, care pune diagnosticul de TRA și ȋi explică lui Wiebke că fiica ei va avea probleme toată viaţa, ȋntrucȃt nu simte empatie. Îi sugerează să renunţe la Raya, ȋnsă o mamă nu renunţă la copilul ei. Conceptul de ‘mamă adoptivă’ a fost creat forţat de societate, pentru că femeia nu poate fi decȃt mamă. Nu contează dacă adoptivă sau biologică. Spiritul matern funcţionează la fel. Wiebke realizează că păstrȃnd-o pe Raya riscă siguranţa Nikolinei, căci fetiţa cea mică crează tot mai multe probleme: incendiază casa, lovește, plănuiește uciderea mamei și a surorii etc. Ia legătura cu singura clinică specializată ȋn TRA/ traumă de abandon din Germania, ȋnsă modul dur ȋn care angajaţii relaţionează cu Raya ȋncă din primele clipe o fac să renunţe.

Este clar că Raya suferă din cauza amigdalei atrofiate, responsabile cu detectarea emoţiilor, așa ȋncȃt structurile ei emoţionale blocate trebuie reactivate. Wiebke o poartă pe Raya ȋntr-un marsupiu, ca pe bebeluși, pentru a-i oferi acesteia experienţa căldurii umane. Citește mult și decide să ȋncerce o soluţie extremă: să ȋși inducă lactaţie, pentru a-i oferi Rayei experienţele ratate din viaţa de bebeluș și a construi pas cu pas o relaţie cu aceasta. Tratamentul hormonal nu este ușor, reacţiile celor din jur nu sunt cele mai ȋncurajatoare, pentru Nikolina este un șoc, căci un pre-adolescent nu poate ȋnţelege o soluţie atȃt de profundă. Raya nu pare să iasă din bula pe care și-a construit-o ca pe o cazemată ȋn jurul sufletului. În timpul alăptării o mușcă agresiv de sȃn, pȃnă la sȃnge, pe Wiebke. Nu regretă, nu suferă, nu este ȋngrijorată. Cere sa sugă ȋn continuare. Mama apelează la ritualuri de exorcizare, magie alba și neagră. Prietenii nu prea mai rămȃn ȋn jurul ei.

Finalul filmului este deschis: spectatorul poate decide dacă ȋnţelege că Raya rămȃne ȋn familie și societatea le cam evită pe cele trei (Wiebke și cele două fiice) sau dacă determinarea cu care mama caută soluţii pentru fetiţă duc la pȃnă la urmă la reactivarea emoţiilor ȋn micuţa amigdală a Rayei. Un lucru e cert: societatea a reușit să depășească graniţele fizice ale spaţiului, dar nu a reusit să pătrundă ȋn profunzimea sufletului uman și nici nu este pregatită să ofere soluţii, eșecul ȋn recuperarea dezvoltării dizarmonice a personalităţii fiind mai des ȋntȃlnit decȃt miracolul.

Titlul filmului se referă la imaginea creștina a mamei-pelican, simbol al Mȃntuitorului, care, pe vreme de secetă, negăsind hrană pentru pui, și-a străpuns pieptul cu ciocul și i-a hrănit cu sȃngele și carnea sa.