La 14 mai 1957, marele nostru scriitor interbelic murea la București, în apartamentul său din Dorobanți, la cel de-al treilea infarct. Singur, la 3 ani după divorț și cu conștiința neîmpăcată pentru că nu putuse să termine ”Un om între oameni”…

Camil Petrescu – un paradox

  •  Scriitorul care adusese un suflu nou în literatura noastră interbelică prin modelul proustian al literaturii autenticității, bazată pe experiența directă, nemijlocită, și prin fluxul conștiinței, tipar narativ promovat de marii realiști din literatura universală a secolului al XX-lea, era o fire mai degrabă conservatoare, neadmițând niciun fel de compromis de la valorile morale consacrate: adevărul, onestitatea, devotamentul, iubirea, fidelitatea, respectul.
  • Scriitorul complet, a cărui operă, neratând niciun domeniu – de la poezie la marile romane, de la zeflemeaua acidă la seriozitatea combatantului ”acoperit de pământul lui Dumnezeu”, de la teoria teatrului la cea a romanului, de la filosofia fenomenologică a lui Edmund Husserl la psihologia lui Andre Bergson, de la întemeierea unor reviste literare la teoria sociologică a noocrației necesare (și, Doamne, cât ar fi de eficientă într-o țară ca a noastră!), rămâne în conștiința generațiilor care i-au urmat prin (doar) două cărți importante, care (încă) se studiază în școală: ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și ”Patul lui Procust”.
  • Scriitorul care, deși își propusese, în stil proustian, să  ”nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Asta-i singura realitate pe care o pot povesti… Dar aceasta-i realitatea consţiintei mele, conţinutul meu psihologic”, a reușit să dea literaturii noastre o poveste de dragoste și ură care este … o ficțiune. E vorba despre prima carte a romanului ”Ultima noapte de dragoste…”, despre care spunea el însuși că este o ”invenție”, pe când ce-a de-a doua carte, despre război, este ”jurnalul său de front, pe care l-a împrumutat cu tot cu amănunte, eroului.”
  • Scriitorul care spunea ”... n-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă ca aceea pe care o voi face (n.n. înrolarea ca voluntar), de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc”, ajunge să fie într-o asemenea măsură dezamăgit de oameni, încât ”se predă” în fața umanității lipsite de orice reper moral sau axiologic, ajungând să fie bântuit de morbul sinuciderii: „Cum e posibil să mă fi îngrozit atât de mult gândul morţii când eram bolnav astă-iarnă şi să mă împac acum atât de mult cu gândul sinuciderii?” (Jurnal, martie 1929). De altfel, criticul Nicolae Manolescu scria că ,,Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului…”.
  • Omul care, preocupat de a nu pierde nicio experiență care să îl desăvârșească intelectual, spiritual, moral sau afectiv, se înrolează voluntar pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, va ajunge să fie toată viața victima propriei sale tentații, așa cum personajul său alter ego, Ștefan Gheorghidiu, va pierde pe frontul iubirii absolute din cauza orgoliului de a aplica asupra celuilalt, în relația amoroasă, acel pat al lui Procust (de altfel, aceasta mi se pare metafora exhaustivă a vieții și a operei camilpetresciene). ”Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Două ceasuri am fost paralizat de timiditate, la gândul că din cauza surzeniei convorbirea (n.n.cu Maria Ventura) se va încurca. La Cameră am evitat pe Al. Mavrodi şi altă lume din aceeaşi cauză… Aici unde totulm se aranjează în şoaptă, eu rămân vecinic absent. Nu pot cere nicio slujbă publică. Nu pot trăi din scrisul meu: piesele nu mi se joacă, romanul nu mi-a adus mai mult decât aduce atâta scris unui copist. Din ziaristică nu pot trăi.” (Jurnal)
  • Omul care trăia în lumea ideilor absolute, ”cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric”, ”cu sufletul mărit”, (vă amintiți celebrul poem: “Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,/ Cu sufletul mărit,/ Căci am văzut Idei.” („Ideea”- Versuri, 1923)”) a eșuat în mizantropie și o perpetuă tendință centripetă față de societate.
  • Bărbatul care fusese curtat de cele mai frumoase femei ale perioadei interbelice era, mai degrabă, o fire misogină pe care cu greu a reușit s-o mascheze în viața reală sau în literatură. Lia Faur: El este un cavaler veşnic în căutarea idealului absolut, de care, cu cât mai mult se apropie, cu atât mai mult se îndepărtează.  De altfel, în spirit cavaleresc, Gheorghidiu, nu e capabil de iubire necondiţionată pentru Ela, el e cuprins de sentimentul propriei împliniri, a propriei pasiuni „atente şi lucide” care se desfăşoară în paralel cu realitatea. Suferinţa sa e în raport direct cu cantitatea sufletească de care dispune şi pe care şi-o materializează în existenţă.” Paul Cernat: „Sclipitor de inteligent, cu o minte speculativ-teoretică dedată la filosofie și matematici, omul Camil Petrescu era îngrozitor de dificil, megaloman și plin de contradicții: ultrasincronist citadin și apărător îndârjit al specificului național, colaborator privilegiat al lui Lovinescu transformat în dușman acerb al lui, bărbatul Camil a fost un seducător, cu mare succes la femei și slăbiciune pentru actrițe și scriitoare (printre «victime»: Leni Caler, Cella Serghi, Anișoara Odeanu). Avea și multe complexe: complexul bastardului, al înălțimii (mici), al surzeniei (și-a pierdut auzul în bătălia de la Mateiaș, în Primul Război Mondial).”
  • Celebru prin iubirea pe care i-a dedicat-o Cella Serghi, prin mărturisirile frumoasei actrițe Leni Caler, care a fost pentru el  întruchiparea perfecţiunii feminine, Camil Petrescu a murit singur, după un mariaj de compromis cu actrița Eugenia Marian, care avea 24 de ani în acel moment și de care a divorțat după 6 ani.

G. Călinescu l-a vizitat cu puțin timp înaintea morții, iar impresia pe care i-a produs-o a fost cutremurătoare: ”L-am văzut foarte de curând, surprinzător de îmbătrânit și obosit. A voit să spună câteva cuvinte, apoi după o scurtă încercare s-a scuzat că nu poate vorbi. Am avut la început sentimentul că e una din acele enormități proprii ale lui Camil Petrescu și care în fond erau simple alintări conștiente în voia cărora se lăsa, gata de a se amenda singur, râzând. Am rămas însă uimit de zvâcnirea nebună și vizibilă a vaselor sanguine la gât și luându-i pulsul am constatat că el juca precipitat ca și spiritul său, cu un număr de pulsații innumerabile. Accelerația, proprie firii sale morale, și opera desăvârșită de inginerie psihică, se transmisese prin ruinarea trupului în ordine vasculară.

Acest Camil Petrescu, așa de exuberant și de încrezător în soliditatea acestei lumi, niciodată abstras, putând fi excitat cu ușurință la duelurile cerebrale în care punea vehemență și chiar ”furia” în cele mai stricte reguli ale decenței, mi s-a părut anxios și trist. Cu micul aparat acustic de la ureche pe care de obicei îl potivea ca să nu scape vreun cuvânt dintr-o dezbatere, Camil Petrescu asculta acum, s-ar zice zgomotul, fluviilor și țiuitul aștrilor din acest imens Cosmos în care bănuia că va intra, consultându-se asupra climatului noii țări”.

Citiți și Dramele și iubirile lui Camil Petrescu