Marcel Proust în căutarea timpului pierdut

sursă foto: a1.ro

Viața scriitorului

Romancierul, eseistul și criticul francez Valentin Louis Georges Eugène Marcel Proust s-a născut într-o familie burgheză la data de 10 iulie 1871, în satul Auteuil (Franța). Tatăl său, Achille Adrien Proust, era un medic și epidemiolog cu notorietate, profesor la Facultatea de Medicină. A fost pasionat de studiul holerei, boală ce făcea adevărate ravagii în Europa și în Asia. A reprezentat un model pentru fiul său, scriind numeroase articole medicale. Mama lui Proust,  Jeanne Clémence Weil, provenea dintr-o familie intelectuală de evrei.

La frageda vârstă de nouă ani, Marcel Proust suferă primul atac de astm, care îi alarmează familia. Își petrece vacanțele în satul Illiers, care a devenit o sursă de inspirație, mai târziu, pentru scriitor. A fost soldat în armata franceză timp de un an (1889-1890), în ciuda sănătății sale precare. Pe măsură ce a devenit cunoscut în calitate de scriitor, a început să aibă trecere ca monden în saloanele aristocratice ale vremii. Și-a făcut, însă, o reputație de snob, care i-a creat dificultăți în a găsi un editor pentru primul roman al ciclului În căutarea timpului pierdut. A fost refuzat inclusiv de scriitorul  André Gide, așa că a publicat lucrarea pe cheltuiala sa. La insistențele tatălui său de a lucra, Proust a devenit bibliotecar voluntar la Bibliothèque Mazarine în vara anului 1896. Și-a luat un concediu de odihnă pe care l-a prelungit până când a fost dat afară după câțiva ani. Scriitorul nu a avut niciodată un loc de muncă stabil și nu a avut o altă locuință în afară de apartamentul părinților săi.

sursă foto: clubulcititorilor.wordpress.com

În luna februarie a anului 1903, fratele lui Proust, Robert, se căsătorește și tatăl său moare în luna septembrie a aceluiași an. Mama scriitorului s-a stins după doar doi ani, în 1905. Deși a moștenit o sumă uriașă de bani, starea de sănătate a lui Proust s-a agravat odată cu trecerea timpului. Și-a petrecut ultimii trei ani din viață lucrând asiduu la romanul său, care a rămas, cu toate acestea, neterminat. A trecut în neființă la data de 18 noiembrie 1922, suferind de bronșită. Este înmormântat la cimitirul Père-Lachaise din Paris.

 

Opera scriitorului

Proust a scris începând din tinerețe. Pe când era doar un licean, a publicat în revistele La revue vert și La Revue lilas (1890-1891). A publicat un articol periodic in ziarul Le Mensuel. În anul 1892 a fondat revista literară Banchetul (denumită după celebra operă a lui Platon), cunoscută și sub numele Symposium. În următorii ani a publicat povestiri și eseuri în cunoscuta revistă literară a epocii, La Revue Blanche. Proust  a început să-și rafineze propriile teorii despre artă și despre rolul artistului în societate în anul 1895, începând să lectureze din Thomas Carlyle, Ralph Waldo Emerson și John Ruskin. În următorul an apare antologia de opere de tinerețe, Les plaisirs et les Jours, care nu s-a bucurat de atenția criticii, chiar dacă a fost prefațată de Anatole France. În același an începe să lucreze la romanul Jean Santeuil, care a fost publicat postum (1954). Autorul a tradus (din engleză în franceză, cu toate că nu stăpânea bine limba engleză) două opere ale lui Ruskin: Biblia din Amiens și Susanul și crinii. În prima jumătate a anului 1908 a scris pastișe pe care le-a publicat în diverse reviste literare, iar în primăvara aceluiași an începe să lucreze la eseul critic Împotriva lui Sainte-Beuve. În următorul an începe să lucreze la ciclul de șapte volume, În căutarea timpului pierdut. Această operă i-a adus autorului notorietate, scriitorul și criticul englez Graham Greene considerându-l „cel mai mare romancier al secolului XX”. Satirizând aristocrația și analizând problema dragostei și a geloziei, Proust a creat în opera sa introspectivă peste 40 de personaje memorabile. Primul parte a ciclului de romane, Partea dinspre Swann (1913) nu s-a bucurat de prestigiu, spre deosebire de cea de-a doua parte, La umbra fetelor în floare (1919), care a câștigat Premiul Goncourt. Părțile a treia și a patra Partea spre Guermantes (1920-1921), Sodoma și Gomora (1921-1922) au fost, de asemenea, bine primite. Ultimele trei părți, Prizoniera (1923), Albertine a dispărut (1925) și Timpul regăsit (1927) au fost publicate postum, de către fratele său, Robert. Proust îl admira pe filosoful francez, Henri Bergson, astfel a abordat problema trecerii timpului în opera sa ciclică din perspectiva filosofului: reîntoarcerile în timp erau produse de contactul cu o madlenă, prăjiturica declanșând derularea imediată a amintirii. 

Scriitorul a fost foarte influențat de Lev Tolstoi (în special de romanul Anna Karenina) și de romanele lui Gustave Flaubert. Una dntre temele importante ale operei sale este homosexualitatea, pe care o abordează în profunzime abia după moartea mamei sale. Se presupune că însuși Marcel Proust a avut o relație cu pianistul și compozitorul Reynaldo Hahn. 

sursă foto: revistatango.ro

„Amintirea lucrurilor trecute nu este în mod necesar amintirea lor aşa cum au fost.”

„Caută să rămâi aşa cum eşti, reînsufleţind mereu faptele şi cuvintele tale cu o gândire creatoare, nelăsând niciun loc convenţiei, pentru că ceea ce credem că e un simplu fapt monden sau o simplă răutate, este de fapt moartea spiritului.”

„În dragoste, este mai uşor să renunţi la un sentiment decât să pierzi o obişnuinţă.”

„Timpul de care dispunem în fiecare zi este elastic; pasiunile pe care le încercăm îl dilată; acelea pe care le inspirăm îl îngustează şi obişnuinţa îl umple.”

„Atât în neliniştea dureroasă cât şi în dorinţa fericită, iubirea este cerinţa unui tot. Ea nu se naşte şi nu rezistă decât dacă o parte rămâne de cucerit. Nu iubim decât ceea ce nu posedăm în întregime.”

„Caută şi păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieţii tale.”

„Amintirea unei imagini nu reprezintă decât regretul unei clipe, iar casele, drumurile, străzile sunt, din păcate, fugitive precum anii.”

„Îngrijorarea cercetătoare şi exagerată, aşteptarea cuvântului care ne va acorda ori ne va refuza o întâlnire pentru a doua zi, clătinarea fantaziei între bucurie şi disperare, toate acestea fac să ne tremure prea tare atenţia în faţa fiinţei dragi, pentru ca să putem păstra o imagine clară.”

Citește și Henri Bergson – o lecție despre dreptul la retrăire