Cella Serghi este, incontestabil, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice, iar povestea de dragoste cu scriitorul Camil Petrescu este una dintre cele mai savurate din literatura română.

Cei doi se întâlnesc prima oară în vara anului 1927 la Ștrandul Kiseleff din București. Cella Serghi tocmai își finalizase studiile liceale și îl cunoaște pe Camil, un bărbat scund, puțin surd, cu ochii albaștri. Nu acesta este momentul în care se înfiripă ceea ce va deveni una din marile idile ale epocii, pentru că cei doi se revăd abia peste un an, tot la  Ștrand.

Cella era deja studentă la Drept și se căsătorise cu inginerul Alfino Seni. După această a revedere, Cella se îndrăgostește de Camil și face o pasiune imensă pentru scriitor.

Deși cei doi nu vor consuma niciodată idila, Cella și Camil vor rămâne foarte apropiați pentru multă vreme, fiind unul pentru celălalt muză pentru o parte din marile lor lucrări. De altfel, Cella îi datorează lui Camil Petrescu debutul său artistic, el fiind cel care o îndeamnă să scrie și îi înlesnește stabilirea unor prietenii literare cu Mihail Sebastian, Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, precum și publicarea primelor lucrări.

În volumul autobiografic intitulat Pe firul de păianjen al memoriei, Cella scrie despre Camil Petrescu și povestea de dragoste ce i-a unit.

„În care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi ști niciodată. Dragostea mea pentru el s-a născut, poate, din nevoia mea de a iubi.”

„Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atît de mult cît şi surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrînd parcă să audă cu ei şi protestînd permanent, vehement, împotriva a tot ce se întîmplă în jurul lui, în ţară, în lume.”

„Simţeam că abia aşteaptă să rămînă singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut vorbi acolo în auzul, în văzul tuturor? Odată m-a întrebat, cu totul neaşteptat: «Cînd vii la mine?».” 

„Ne întâlneam la curse, la teatru, la cinematograf, cînd erau premiere cu actriţe elegante şi actori de renume, şi chiar la noi acasă, unde accepta să joace nesfîrşite partide de table cu soţul meu, ca să fie aproape de mine. Dar mie nu-mi ajungea. Aş fi vrut ca acest bărbat (…) să închidă deodată cutia de table cu un zgomot care să dărîme zidurile şi să-i spună: «Aşa nu se mai poate! Vreau să fie a mea, nevasta mea! » Dacă nu e în stare de un gest definitiv, hotărît, înseamnă că nu mă iubeşte! Şi totuşi de cîte ori rămîneam singuri o clipă, se apropia de mine şi cu o tandreţe intensă, răscolitoare, îmi şoptea: «Moft!»”

„Camil mă privea uneori ca de pe alt ţărîm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui.”

„Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. (…) Dar pentru mine pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el.”

„Eram aşa cum îşi dorea, mereu aproape de el. Îi dădeam sugestii pentru rochiile pe care urma să le poarte eroina din «Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război», romanul la care adăuga mereu amănunte şi chiar pagini şi capitole întregi. Dar ar trebui să ştiu cum e eroina, Camil. „Cînd avea optsprezece ani semăna cu dumneata. Pe urmă s-a schimbat. Să rămîi cum eşti acum!”

„Lui Camil Petrescu, pentru că m-a învăţat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amară, disperată, pentru că m-a învăţat ce înseamnă conştiinciozitatea în scris, prin exemplul cărţilor sale. M-a învăţat să ocolesc ce-i facil, să caut întotdeauna calea cea mai grea. M-a îndemnat zi de zi să scriu cartea asta, să renunţ la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată şi răbdătoare, muncitoare. Îi datorez tot. Fiindcă fără ce m-a învăţat el, însuşirile mele s-ar fi risipit şi această carte n-ar fi existat.”

„Când eram tânără, mi se părea că dovada cea mai sigură că un bărbat te iubeşte este să te ia de nevastă. Pe Camil îl vedeam zilnic şi totuşi nu mă cerea de nevastă (aş fi fost în stare să divorţez şi să mă căsătoresc cu el). Mai târziu, am înţeles de ce n-o făcea: era pasionat de filosofie, era sărac… Şi-i mai bine că nu s-a realizat această dorinţă a mea, căci, probabil, n-aş mai fi fost eu, ci doar «fosta nevastă a lui Camil Petrescu».”

„Niciodată nu va şti omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor… cum să-ţi explic?… neliniştea mea…”

„Am cetit pînă acum la ora două romanul scris la maşină al Cellei S. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea… E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe dintre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte… Totuşi e un material care, uşor prelucrat (pentru mine ar fi fost uşor dacă aş avea timp), ar da o carte de mare succes.” (Camil Petrescu, despre romanul „Pînză de păianjen”)

„Eşti cea mai sentimentală dintre toate falsele cinice şi ceea ce e mai grav e că ai sentimentalismul contagios. Sau poate e de vină şi întâmplarea, ceasul. (…) Cum au trecut anii, Cella! N-am ştiut atunci când am scris prefaţa că ea va cădea sub ochii tăi muiaţi în pânza amintirii. Da, în vara aceea ne-am cunoscut şi urzeala romanului era un motiv al convorbirilor noastre dintâi. Vorbeam despre munca mea de acasă, tolăniţi pe lespezile de la Lido. Pe urmă, după ce cartea a apărut, în noiembrie, eu am fost două luni bolnav… şi tu ai aflat şi mi se pare că te-ai speriat. Dar la urma urmelor, poate că n-a fost chiar aşa. Ceea ce e sigur e că erai blondă şi abia terminaseşi liceul. Ne cunoscusem tot la ştrand, la ştrandul Kiseleff, tu pe balustradă, cu părul auriu căzut pe jumătatea dreaptă a feţii, eu pe lângă duş. Dar să vorbim despre altceva…“ (Camil Petrescu, despre Cella Serghi)

„Camil e un celibatar convins! Să nu crezi că se va însura vreodată. (…) Dar să ştii că nimic nu-i mai primejdios decât să te însori cu o femeie inteligentă. Eşti pentru Camil o primejdie şi el ştie asta. Ascultă-mă pe mine! Camil trăieşte pentru opera lui. Femeile modifică destinul bărbatului, mai ales dacă e artist” (Mihail Sebastian)

Citește și Alexandru Odobescu – fals tratat de iubire interzisă