În spatele nevoii de a fi ”special” e o stare abisală de nesiguranță de sine, de vid sufletesc, de neîmplinire. Nevoie de afiliere la grup e substituită de acestă afiliere la gen. Practic, genul cel bizar, a devenit echivalentul unui ecuson de club, de conjurație, de societate sectară. E tot mimetism social la bază sau dorință de asociere.
Nu e nevoie de bărbați emasculați, că tocmai asta e problema, că slabiciunea și lipsa masculinutății îi face toxici.
Trăiesc într-o uniformă care îmi impune restricții și inhibiții emoținale și o neutralitate de gen care mă strivește. Vreau să îmi schimb genul. Nu mai vreau să fiu PERSOANĂ, vreau să fiu FEMEIE. În mediile în care sunt captivă, genul feminin e prohibit. S-a ajuns destul de departe cu ”deconstrucția” naturii umane sub pretext că sunt deconstruite clișee culturale.
Dacă o individă nefeminină nu e bărbat, nici un ins nemasculin nu e femeie.
Eventual, în limbile în care există genuri gramaticale putem folosi expresii precum: doamna bărbată și domnul femel deși, just este doar doamna nefeminină și domnul nemasculin.
Dacă ținem la rigoare.
