M-am suit într-un taxi la o oră, de obicei rezonabilă pentru trafic, dar care s-a dovedit a fi de vârf. Aveam de ajuns dintr-o zonă centrală apropiată de Televiziune spre casa mea din Berceni. Șoferul, un munte de om, m-a anunțat că tot centrul e blocat și că ocolim. Am ocolit. În sensul că am ajuns prin Colentina, aproape de Fundeni, și de acolo pe la Obor, și de la Obor am tot dat roată prin zona Iulia Hașdeu. După ce am văzut că ne învârtim în cerc mi-a picat fisa că nu e chiar normal ce se întâmplă. Omul era genul pus pe confesiuni. În răstimp de două ore cât ne luase să ajungem la Armenească apucase să vorbească și cu jumătate din familie și să-mi expună în detaliu bună parte din autobiografie. Am aflat că fusese pugilist și că avea un frate geamăn, că avea în custodie o firmă de construcții, că bătuse toată Europa și chiar și Nordul Africii, că trăise în Spania o vreme îndelungată, unde se simțise cel mai bine. Făcea taximetrie pentru că se simțea singur, divorțase, iar băiatul era deja pe picioarele lui. Era felul lui de a socializa și de a mai lua un ban. Din când în când, la stop, îmi mai făcea complimente sau se repezea să îmi pupe mâna. Cum însă colegii ”intelectuali” mă tratează ca pe un tovarăș de arme, și cum nu mai auzisem un compliment de la 1900 toamna, nu mi-am dat seama că omul îmi făcea curte, mi se părea doar bizar. Părea că suferă de un soi de incontinență emoțională, dar ce m-a surprins a fost că nu m-am simțit câtuși de puțin jenată. Trăiesc ca la cazarmă printre ”marii gânditori” din anturaj. Din când în când mă mai onorează cu ceva critici și remarci malițioase, așa, ca de la egal la egal. Șoferul pugilist mi-a făcut și o dedicație muzicală, ca maneliștii. Incontineța lui emoțională nu era chiar de lepădat, la naiba, mi-am zis. Parcă am avea un handicap ceva, de nu mai relaționăm decât de pe poziții beligerante sau neutre. De când până când a devenit sângele rece norma de civilizație și bună cuviință?

 

Am făcut un mic efort să ies din schema de gândire cu ”nu se cade”. Chiar mi-am pus niște întrebări. Mintea s-a pus pe rumegat și compilat. În ultimii ani nu m-am putut apropia decât de sportivi, pentru că mi-au arătat ceva suflet și ceva respect pentru feminitate. Omul mi-a mărturisit că își pierduse mama de câteva luni și nu își revenise. Poate că se confesa așa oricui. Dar poate că spunea adevărul mărturisind că eu îi inspiram încredere. Mi-a fost rușine de sălbăticia mea, de faptul că fusesem dresată să reprim până și cele mai firești așteptări de contagiune umană simplă, directă, neprocesată în reflecții reci și severe, impersonale. Dar de ce? mi-am zis, de ce confesiunile unui necunoscut ar fi ceva deplasat?

Totul era halucinant. Poate că fusese onest mărturisind că virase de la Universitate spre Cișmigiu, în loc să o ia spre Berceni,  pentru că era tulburat de întânire. Poate că voise doar să tragă de timp, dar nu conta cine știe ce, în fond. A insistat să ne împrietenim. Mi-a vorbit de o iubire chinuită și neîmplinită. Făcea metafore mult peste nivelul obișnuit de manea, aș zice stil Cenaclul Flacăra. A spus: ”am respirat  prin tot ce are ea pur și sincer ani în șir”… Îl pomenea și pe Dumnezeu în monolog destul de des. Și eu sunt tentată să spun că iubirea omului drag mă ține în viață, pe aparate. Trăim ca niște persoane cu handicap, împotriva naturii proprii. De ce?

Încerc să redactez anecdotic toată istoria, dar aș minți, aș trișa. Fapt e că mă simțeam pusă de un necunoscut care habar n-avea cine sunt într-o postură mai sensibilă și mai potrivită cu ceea ce sunt decât cea în care mă pun de obicei cei din mediul social în care mă învârt, care turuie teoretic și savant și mă constrâng să particip la jocul lor de societate și să emit idei, teze sau bancuri sau orice, deși n-am nici o chemare. Nu sunt mașină de gândit sau de distrat lumea. Din cele o mie de voci posibile, ieșea din mine una mai firească și mult mai plăcută mie decât vocea de polemistă sau de câine-gânditor. E o tortură. Nu asta vreau să fiu, mi-am zis. E un rol ingrat.  Începeam să îi înțeleg pe cei care vor să își schimbe genul și sexul. Daaa! Vreau să îmi schimb genul cel neutru în gen feminin.

 

Trăiesc într-o uniformă care îmi impune restricții și inhibiții emoținale și o neutralitate de gen care mă strivește. Vreau să îmi schimb genul. Nu mai vreau să fiu PERSOANĂ, vreau să fiu FEMEIE. În mediile în care sunt captivă, genul feminin e prohibit.  S-a ajuns destul de departe cu ”deconstrucția” naturii umane sub pretext că sunt deconstruite clișee culturale.

Străinul de la volan, scotea din mine un surâs pe care nu îl mai văzusem demult pe fața mea. Mi l-am surprins în oglinda retrovizoare. Avem o voce blândă și șovăitoare. Mă simțeam suavă și delicată. Felul în care mi se adresa, faptul că mă lăsa, ba chiar mă provoca să mă dezvălui, scotea din mine căldură și un fel de farmec provenit din stânjeneală. Mai nou, feminitatea, ca și orice altceva, e teatralizată, a devenit butaforie, simulacru. Unele își joacă ”buimăceala”, ”încântarea”, ”mirarea” sau ”satisfacția”, independent de stimuli. Simulează, așa cum o fac și cu plăcerea, uneori și cu orgasmul. Eu nu pot. Mi s-ar părea că trădez parea cea mai profundă din mine, că o vând, că o batjocoresc. Nu îmi vine să falsific, cu atât mai puțin ce am eu mai prețios. Sunt multe tipologii femeiești, dar cele ingenue depind de privirea și atitudinea bărbatului. Diferența nu e dată de faptul că ar fi sfioase și cuminți și nu provocatoare, ingenuitatea nu e o trăsătură de temperament, ci de spirit. Omul ineguu nu suportă simulacrele.  

De obicei trăim în armuri și în poziții defetiste, ne auzim doar vocile de atac unii altora sau strigătele de apărare. Depresia, în aceste condiții, provine din faptul că ești pus să joci un rol străin mereu, că ești ținut, ca într-o pușcărie de mare securitate, într-o piele artificală care te sufocă și te anulează, îți fură chipul și te reduce la un rol.  A constatat că am ochii teribil de triști. Cum altfel?

A încercat să mă tragă de limbă. M-am abținut, dar eram tot mai tristă pe măsură ce scotea din tolbă tot soiul de adevăruri simple.  Cum că oamenii nu mai vor să pună suflet în nimic, că vor doar să se distreze, că se folosesc unii de alții fără să se mai întâlnească airevea. Mi-a zis că nu are școală, dar își dă și el seama.

Mi-a trecut prin minte că tânjeala în care am trăit toată copilăria, melancoliile care m-au chinuit, toate erau de fapt o presimțire a ce avea să fie. Poate că există premoniții.

Mi-a zis că se vede că sunt delicată și sensibilă. Îi sunt recunoscătoare că m-a lăsat, preț de trei ore, să fiu într-un fel care îmi place, că am putut ”respira prin ce am eu mai sincer și mai pur” ca să îi parafrazez metafora. I-am și mulțumit.  L-a apucat plânsul. Ditamai bărbatul. Boxeur categoria grea. Omul a oprit mașina, s-a dat jos și mi-a sărutat mâinile.