Neo-stângismul tratează genul feminin ca pe o clasă, ceea ce este nejustificat.

Nu am fost niciodată discriminată ca femeie. Socialmente mi-a fost cel mai des ignorată condiția de gen, în sensul că nu a contat, ceea ce a fost chiar stânjenitor uneori. Așa fi preferat să se țină cont de fragilitățile mele emoționale sau trupești care se datorează genului căruia îi aparțin.

Problemele sunt locale și probabil că în anumite comunități sunt chiar acute, nu pot să neg.

Dar nu orice femeie e discriminată și nu orice femeie trăiește în patriarhat.

Singurul meu contact cu o mentalitate mai tradițională cu privire la gen, a fost în relația cu unicul bărbat cu care am trăit minunea aceea care se întâmplă în doi. Bineînțeles că aveam voie să umblu singură pe stradă, să mă îmbrac cum vreau, să gândesc, să simt și să fac tot ce vreau, dar exista în fundal ideea că el conduce – ca la vals, ca la tango – și că nu îmi dă socoteală, că nu se justifică în fața mea ca în fața unui boss, ceea ce era și dreptul meu, altminteri.

Tocmai asta e greșit în relațiile intime de rit nou, amândoi se simt somați să se comporte ca în arest și să se ancheteze reciproc. Greșit. O relație intimă nu înseamnă una în care ești obligat să spui tot, să justifici tot în fața celuilalt, să arăți tot, să expui tot.

Intimitatea presupune să apari dezbrăcat în toate sensurile în fața altuia, dar nu să fii la cheremul lui și nici să o faci la comandă.

Ceea ce relațiile clasice impuneau nu era nici distanță nici răceală, era civilizație, era libertate. Lăsau loc liber misterului în cuplu. Contemporanii iau noțiunea de ”împreună” drept lipsă totală de cenzură sau secret. Greșit. O asemenea lipsă e specifică doar condițiilor de anchetă.

A fost singurul bărbat care mi-a impus respect. Se ocupa de mine, mă domina, știa să conducă. Și eram perfect liberă.
L-am simțit organic mult mai ”feminist” tocmai pentru că respecta diferența de gen decât pe cei care m-au tratat ca și cum n-aș avea nici unul, în virtutea ideilor egalitariste. Păi e mai misogin așa: să sfidezi și să negi deosebirile.

Față de feminitate pot exista trei atitudini: respect, dispreț, adică misoginie fățișă și  ignorare voită, ceea ce e o formă de misoginie mascată. M-am simțit oribil să fiu tratată ca un bărbat în varii circumstanțe sociale. E o bătaie de joc. Sunt o creatură evident diferită.

Sigur că e enervant să citești prin cărți și să vezi în filme cum sunt bărbații puternici și superiori intelectual și mult mai logici și mari și tari și virili să dai peste zevzeci, fanfaroni, slabi de înger, vicioși, împiedicați, impotenți și scandalagii care, neputând să domine femeia, încearcă să o umilească.

Încerc să spun de ani și ani că nu e nevoie de bărbați emasculați, că tocmai asta e problema, că slăbiciunea și lipsa masculinității îi fac toxici.

Bărbăția simulată prin reclame nu e nimic… E fictivă. Nu există.

Eu nu am putut și nu pot să asociez masculinitatea cu agresivitatea.

O asociez cu imaginea acestui om care și-a sacrificat viața pentru familia în care s-a născut, cu eroismul lui, cu bunătatea lui, cu căldura și cu forța lui interioară, cu curajul lui. Cu felul în care m-a făcut să mă simt dorită. Cu spiritul lui protector.

Cu agresivitatea asociez imaginea unui mascul complexat și vag potent, semidoct sau chiar doct, dar incapabil să satisfacă și să domine o femeie. Tocmai pentru că nu o poate, o brutalizează și insultă. Misoginii, violatorii, hărțuitorii sunt toxici, desigur, dar nu sunt masculini.

Ne trebuie o cultură puternică a bărbației și a feminității, desigur nu una în care genurile să fie caste. Eu nu cred că există o cultură a violului, ci o una care nu a fost suficient de puternică încât să împiedice barbaria.
Negarea feminității și masculinității e o minciună. NU poate exista progres fundamentat pe o falsificare a realității.

Citiți și Despre dreptul la iluzie