Dacă vorbim de orientare sexuală, de preferințe, gusturi și înclinații intime e limpede că fiecare are dreptul să și le exercite, asume, admită, recunoască și trăiască (exceptând chestiuni care lezează sentimentele și sensibilitățile unor minori sau ființe neajutorate și incapabile de consimțământ). Dacă vorbim însă de probleme ce privesc identitatea – adică de GENURI – lucrurile devin mai complicate.
Pot să mă declar foarte bine ”genul liric” sau ”genul serafic” sau ”genul de ingenuă” sau cum mai vreau eu, dar nu am dreptul să impun celorlalți să mă vadă așa. E foarte simplu. Orice om are o imagine de sine și totodată o imagine în ochii celorlalți. Sunt chesiuni la fel de subiective. Nimeni nu are dreptul să dicteze altuia cum să îl vadă și cum să se raporteze la el.
Am dreptul să mă uit la poze cu Brad Pitt și să nu văd în el un sex simbol, chiar dacă majoritatea îl recomandă așa. Mă pot înșela desigur, am dreptul să mă înșel. Vreau să am dreptul de a fi înșelată de propriile mele repere, gusturi, percepții. Dacă văd o persoană cu aparențe masculine vreau să am dreptul să o consider bărbat și nu altceva sau altcumva, vreau să păstrez viziunea filosofică potrivit căreia există o corespondență între fond și formă, între aparență și esență. Am dreptul la o filosofie. Nu se pune problema să îmi fie băgată cu de-a sila în cap alta. Vreau ca limbajul meu să reflecte această corespondență. De ce? Și eu am drepturi ca și cel care vrea ca respectiva corespondență să fie anulată. E exact ca și dreptul la credință și la orice altceva.
Când vorbim de corp și de ce face omul în corp sau cu corpul său e, desigur, stăpân deplin. Când e, însă, vorba de imagine, lucrurile se complică. Nu sunt doar eu proprietarul imaginii mele de vreme ce aceasta e vizibilă și de către alții, de vreme ce livrez lumii această imagine. Ea e deopotrivă obiect al proiecției (de sine) și al percepției (altuia). Acesta este scandalul provocat involuntar de psihologul și profesorul Jordan Peterson, pe scurt.
Omul are dreptul la o imagine demnă, da, dar nu are dreptul să impună altora cum să fie văzut.
De aceea problema genurilor de interval sau fluide nu e una care să țină, precum orientarea sexuală, de drepturile exclusive ale individului. Tocmai pentru că genul există doar în conștiință este o proprietate a conștiinței și nu poate fi delimitat. Trupul, cu sensibilitățile lui inefabile, ne aparține întru totul, în schimb conștiința e un bun comun, e o zonă de interferență între oameni, limbajul la fel. E nevoie ca limbajul să se acomodeze unor reprezentări comune ale realității, să desemneze o realitate unanim acceptată. Așa se întâmplă cu definițiile de dicționar. Nu se pune problema ca pentru unul capra să fie un mamifer și pentru altul pasăre. Nu se pune problema ca pentru unul justiția să aibă legătură cu dreptatea și pentru altul cu delectarea.
Sigur că noțiunile abstracte sunt, în limbaj, câmp deschis, teren liber reinterpretării. Genul e o astfel de noțiune. Dar scandalul este unul abuziv și exagerat. Nu există prejudecăți. Există doar filosofii diferite. Nu poate nimeni să mă forțeze să îi spun ”doamnă” unui bărbos machiat și cocoțat pe tocuri. Dacă nu admit în sinea mea că simplul fapt de a purta un tutu mă face balerină, nu îi acord nici altuia posibilitatea, nu pot avea ”standarde duble” în sinea mea. Nu îmi pot schingiui mintea să accept așa anomalie logică și schizofrenie de gândire. E dreptul meu la coerență interioară și rațională versus dreptul lui la paradox. Nici o prejudecată.
Să se îmbrace cum vrea, să se prezinte cum vrea, tot respectul. Aș sta cu el la masă, am vorbi câte în lună și în stele, dar ”doamnă” nu îi spun. Așa cum nu are nimeni dreptul să mă oblige să mă lepăd de credința mea sau de afilierea intelectuală la filosofia lui Nietzsche, să zicem, nu are nimeni dreptul să îmi spună cum să gândesc despre un bărbat în fustă. Pot să mă pot cu el omenește, decent, prietenos, oricum. Dar cum nu îi pot impune nici eu nimănui să vadă în mine o zână (deși mi-ar plăcea) nici bărbosul nu poate impune.
În ce privește împărțirea toaletelor publice, nu am nici o obiecție dacă oamenii nu sunt exhibiționști. La gradul meu de pudoare nici imaginea unei femei dezbrăcate nu mă încântă, sincer… Prin vestiare se perindă tot felul de oameni și mi s-a întâmplat să fiu filată libidinos și de persoane cu aparențe femeiești. Acuzația de prejudecată nu mă intimidează. Cât timp promiscuitatea și exhibiționismul (online și offline) nu sunt obligatorii zic că viața e bună și frumoasă. Sănătate să fie!
Libertăți etc.
În acest moment în dicționarele de limbă engleză figurează că specia umană ar avea, oficial, peste 70 de genuri de interval, între bărbat și femeie.
Și în această privință ”revoluția culturală” a învins. Mai mult, ne opintim degeaba. Cazurile mai sus menționate de mine, în care aparențele sunt destul de clar masculine sau feminine sunt destul de rare… Din ce în ce pare că forma ajunge să producă fondul și concepul să producă natură.
Oricât ne-am încăpățâna în filosofiile noastre esențialiste (mea culpa!), realitatea ne-o ia pe dinainte și ne demolează eforturile. Au apărut oameni uni-gen pe lume. E un adevăr. Ca și acela că tehnologia de vârf și transportul de mare viteză fac din globalizare un fenomen implacabil. Nu putem împiedica oamenii să se auto-inventeze, să se transforme, să de androidizeze dacă vor, să își schimbe identitatea, forma, fondul, casa, clasa, slujba, lumea, adevărul, rostul în viață, după cum nu îi putem împriedica și să formeze cupluri internaționale și inter-rasiale din care să rezulte urmași. Michael Jackson și-a schimbat și rasa.
Realitatea socială e deschisă oricăror posibilități. Există evoluție, mutații. Natura umană se transformă mai rapid, grație intervențiilor conștiinței. Probabil că și homo sapiens s-a speriat când a început să îi cadă blana.
Îmi stăruie în minte imaginea canibalului morlock din Mașina Timpului: ”cine ești tu, savantule, să chestionezi milioane de ani de evoluție?”.
Demolarea statuilor face pare din același proces. Demolarea lor e simbolică într-un dublu sens. Nu demolăm doar vinovați, ci istoria în sine. Vrem să o terminăm cu acea specie anterioară care a fost umanitatea altor veacuri. Omul de tip nou nu are nevoie de statui, de modele, își este sieși model. E autosuficient și solipsist. Se auto-glorifică, se auto-produce. E singur și narcisic. Nu iubește. Nu admiră pe nimeni, nu se închină decât zeului Ego.
În spatele nevoii de a fi ”special” e o stare abisală de nesiguranță de sine, de vid sufletesc, de neîmplinire. Nevoie de afiliere la grup e substituită de acestă afiliere la gen. Practic, genul cel bizar, a devenit echivalentul unui ecuson de club, de conjurație, de societate sectară. E tot mimetism social la bază sau dorință de asociere.
Omul vrea să fie de ”alt gen” pentru că eșuează în a fi el însuși, tocmai pentru că nu poate iubi un altul… Suntem ceea ce iubim, dacă nu iubim nu suntem. Dragostea ne dă un chip.
Cei mai mulți trăiesc în această vacuitate de repere și de sine deopotrivă, într-o angoasantă criză de identitate interioară, de fapt. Caută un punct de sprijin și să își fixeze imaginea de sine într-un astfel de mulaj.
Genurile hibride sunt pur și simplu modă. Exact așa cum într-o perioadă fusta scurtă sau tunsoarea bob sau hainele hippie făceau carieră, acum genurile intermediare sunt cool. Omul caută să devină altcineva pentru că nu îi e bine în pielea lui și nu îi e bine pentru că se sime cumplit de singur, de invizibil, de insignifiant. Moda, chiar dacă nu scoate în evidență, produce legături între oameni.
Unii ajung să fie de ”gen neutru” așa cum ar copia o figură populară sau la putere, o fantoșă comercială sau vreun guru monden. Unii vor să întrupeze mostre de ”frumusețe tabloidă”. Identitatea-surogat e din păcate unica pe care și-o pot permite.
Bref, împăratul e gol.
