Feminitatea e o creație ”aristocrată” și ”burgheză”, ar spune un marxist. Femeia din uzine și de pe șantier, de pe ogor, nu e un monument de feminitate.  Spre deosebire de masculinitate, care e impusă de legile junglei și ale supraviețuirii, feminitatea e o creație de seră, chiar romanescă aș spune. E un lux, un ideal, o fatasmă culturală întruchipată doar de unele norocoase care au avut șansa să trăiască refugiate într-un spațiu privat. Viața socială a fost și va rămâne întotdeauna o junglă.

În formula alchimică a feminității se pornește totuși de la o natură, de la înclinații naturale mai precis. Toate aspirațiile intime ale unei femei, formele de visare și dorință specifice sunt modulate în trăsăturile atribuite feminității: delicatețe, grație, rafinament, duioșie, tandrețe, căldură, afectivitate, atașament, vulnerabilitate. O femeie care își poate permite toate aceste atuuri, care are condițiile de viață necesare, este fericită. Se simte cel mai bine atunci când își permite să fie feminină, dar asta, cum spuneam, e un privilegiu, nu se poate întâmpla decât în condiții excepționale. Feminitatea e starea poetică a condiției de femeie, am zic cândva. Se poate spune o stare de excelență senzorial-estetică.

Așa îmi explic ura marxiștilor față de ea, dorința lor de a o eradica. Femeile nerăsfățate de soartă sunt nevoite să simuleze feminitatea, să o improvizeze din aparențe sau să se dedubleze schizoid în așa fel încât să poată da cu pumnul în masă la birou și să suspine a alean la ceas de seară în brațele iubitului. Sigur, omul e o ființă complexă, nu e nimic imposibil… dar această crevasă care prefigurează schisma dublei personalități e realmente periculoasă.

Dar, cum omul e o ființă adaptabilă, nu a căzut în așa capcană decât vremelnic. Se produc mutații, se creeză în laboratoarele sociale contemporane un gen hibrid.

Feminitatea e un produs al unei culturi dispărute. O putem repeta ca pe o mantră: S-a zis cu ea.

În acest moment e fabricată artificial de industria cosmetică și vestimentară. Paradele  de modă o întrețin, ca pe un bolnav în comă, pe aparate.

Apar tot felul de neo-modele de feminitate contrafăcute pe cale mediatică și publicitară care imită ori formulele sexualității masculine (femeia-vânător sau prădător, femeia provocatoare, femeia-alpha etc) ori încearcă să împroprietărească natura feminină, să o ”doteze” cu atribute care i-ar asigura un tip de putere similar celui cu care natura i-a înzestrat pe barbați. Apar odată cu haitele de mascule și varii sortimente de fătălăi și subpapuciți și inhibați și speriați de ele. O întreagă armată de mutanți. Rezultatul e o mare nefericire și o criză fără precedent a cuplului și erotismului.

Procedura de îndoctrinare e simplă. Ne e băgată pe gât prin toate mijloacele mediatice, de la producțiile hollywoodiene la clișeele ONGiștilor, imaginea unor devinați, a unor anomalii, a unor indivizi fie înzestrați din născare cu vocații contra-naturii, fie dresați să creadă că le au.  O ființă a cărei principală menire biologică este să nască nu are de ce să aibă aspirația de fi șef de trib, decât dacă are ceva ”special”, o genă deviantă. Nu excepția, ca în epocile idealiste, ci deviația ne e acum servită ca model.

Dacă în perioada romantismului era cultivată excepția ca model de urmat, acum e cultivată anomalia. Sigur că unele femei nu vor copii și au o mare plăcere în a boxa. Sigur că, dacă ar fi umilite și ridiculizate, ar merita să fie apărate și susținute, dar nu sunt… Nu mai sunt demult. Acum cele umilite și ridiculizate sunt casnicele și femeile care nu simt că ar avea altă menire decât aceea de a se dărui bărbatului. ”Feminitatea” e pusă la zid și bătută cu pietre, tot ceea ce neo-ideologii identifică drept model cultural tradițional sau aristocrat. 

Ura față de arta, sentimentele, plăcerile, visările, stilul de viață și valorile nobilimii de altădată a devenit endemică, iar marxismele au fost metabolizate de aproape toate societățile, ele nici măcar nu se mai conturează ca atare ci ca ”aminoacizi” culturali.

Masculinizarea masivă și nediscreționară a tuturor impusă de necesitățile de conviețuire în jungla socială actuală, de sistemul concurențial profesional și de noile stiluri de viață care pretind formule de relaționare sexuală care li se potrivesc doar bărbaților, e un atac dur la adresa feminității.

Convingerea mea este că misoginii deghizați în feminiști (mulți așa se delcară), ca lupul în hainele bunicuței, s-au prevalat de mișcare ca să lase femei de izbeliște și să fie exonerați de orice așteptări din partea lor: le-a convenit să predice independența. Ce a înțeles ”feministul” neaoș a fost să  se lepede de curtoazie, să nu mai cedeze locul în autobuz, să nu mai dea bani pe atenții să nu mai facă nici un compliment să nu se mai poarte cu sexul frumos cum e firesc să te porți cu sexul frumos și în general să le trateze pe femei cu aceeași monedă ca și pe bărbați, ba chiar să se comporte ca și cum ele ar avea o psihologie identică, ceea ce este una dintre cele mai ticăloase minciuni și sfidări posibile la adresa biologiei și existenței.

Feminismul de val trei se ocupă acum de ”social engineering” și e o încercare de dresare a acestei naturi până la sugrumare.

Marguerite Yourcenar a arătat-o limpede. Condiția de gen este un criteriu de asociere fără atribute valorice, care doar ”ghettoizează” spune ea.  Solidaritea autentică se produce în jurul unor valori sau unor principii, unor mize morale. Comenta anecdotic: ”fiecărui prost îi corespunde o proastă etc…”

Nu te poți înfrăți decât cu indivizi cu care ai valori comune. Aici ar fi contrapunctul de rezistență.

Solidaritatea generală cu toți exponenții aceluiași sex e imposibilă. În primul rând pentru că nu avem interese comune. Dar nu avem nici structuri comune, nici aspirații comune și nici aceeași calitate umană toți, aceleași resurse.

Oamenii de calitate sunt rari. Canalii sunt de ambe sexe.

Există și toxină femeiască, nu doar bărbătească.

Feminitatea e, cum spuneam, un ideal.

Bărbații au scris o întreagă literatură care le ridică pe femei la rang de cosânzene și zeite, care le arată neprihănite, blânde, tandre, pasionale, gata să se sacrifice pentru familie, iubitoare, modeste, dăruite. Eu sunt mulțumită că există și femei scriitoare (și nu mă refer la cele cu opere teziste) pentru că în felul acesta mai apar și bărbați-zei în literatură nu doar zeițe, apar și personaje masculine idealizate sau invers, apar și operele unor capsomane care dau pe afară de misandrie, nu doar delirul unor mari misogini. Realitatea ne dovedește că și bărbații și femeile pot fi la fel de egoiști și de lipsiți de scrupule.

În realitate există criminali și sfinți și genii și mari diplomați de ambe sexe. 

Mă irită la fel de tare să citesc un roman scris de un bărbat sau de o femeie care predică un individualism din acela feroce, cinism, nihlism amoros, egism defrânat și care aruncă petarde cu fiere pe fiecare pagină. Sau care se victimizează. Ceea ce numeau psihanaliștii isterie femeiască s-a deplasat în spațiul și în discursul public. Psihologia feministei radicale întrunește simptomatic accente paranoice, mania persecuției, o obsesie patologică pentru imagine și un narcisism desfrânat. Feminista actuală nu poate tolera nici o critică, nu poate accepta că femeile pot fi și ele ticăloase, profitoare, odioase, ca și bărbații. S-au încercat argumente de genul: femeile sunt maltrate și de aceea se poartă mizerabil. Dar bărbații cei ”privilegiați” de ce se poartă? De ce există mizerabili printre bărbații albi, bogați, educați, școliți la Oxford și celebri? De ce sunt ei nefericiți?

Răspunsul e la mintea cocoșului pentru că nici privilegiul social nici lipsa lui nu te fac om. Recunoașterea publică nu e sursă de împlinirea. Puterea lumească, așa cum o numesc Biblia și Coranul nu este totuna cu puterea sufletului.

Pledoaria mea e împotriva sexismului și misandriei și misoginiei deopotrivă. Feminsimul militant și mai ales cel radical face mari deservicii femeilor pentru că demonizează masculinitatea tradițională asimilând-o brutalității și mitocăniei și abjecției sau abuzului de putere. Bărbații din lumea veche pe care i-am cunoscut sunt indivizi ceva mai responsabili care se sacrifică pentru familie, în acest sens sunt capul… Ei au principala răspundere.

”Arianismul” muieresc predicat de doctrina respectivă nu e cu nimic mai breaz sau mai tolerabil decât orice altă formă de șovinism. Misandronia este evidentă.  O spune și Marguerite Yourcenar atât de frumos în acest interviu: ”Féminisme et criminalisation des hommes”.

Chiar dacă ar avea dreptate cu teoriile consipirației și ale opresiunii sistematice a femeilor (teză temeinic contestabilă), victimitatea nu te face neprihănit.

Femeile feminine sunt privite cu dispreț de amazoanele de rit nou. În ochii lor sunt o rușine pe fața pământului, creaturi slabe. Și de aceea, ideea curat comunistă de solidaritate între toate femeile, e impracticabilă, har Domnului.

Citiți și Jordan Peterson, un umanist…