Scriitorii trebuie citiţi, dar în niciun caz văzuţi sau auziţi.
Am mai vorbit în articolele noastre de rolul atât de important pe care îl are lectura în viața noastră de zi cu zi, ba chiar am insistat să demonstrăm cât de mult înseamnă să avem și perspectiva artistică a filmului ecranizat după o carte celebră.
După o lungă paranteză, iată-ne tot la filme și cărți care să ne scoată puțin din marasmul și negativismul zilelor acestea. Să ne facă să nu ne mai gândim la pericolele de-afară. Oare ce s-ar întâmpla dacă ne-am desprinde puțin de știri și de telefonul mobil și am dedica 3 ore stării noastre de bine? Probabil am vedea cu alți ochi lumea!
Ei bine, atunci să continuăm cu un alt regal:
Rebecca – (click pentru audiobook) – o carte scrisă de Daphne du Maurier
Morala: Fii întotdeauna cu băgare de seamă la foștii parteneri ai celor de care te îndrăgostești!
Pe scurt, subiectul: În „Rebecca”, asistenta dureros de timidă a unui vârstnic bogat se îndrăgostește iremediabil de Maximillian „Maxim” de Winter . După o romanță incredibilă, începută cu un coup-de-foudre autentic, aceștia se căsătoresc, iar ea în sfârșit poartă un nume: Doamna de Winter, care este condusă spre domiciliul marital, o vilă impozantă cu aspect majestuos. Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar atât de bine la palatul lui Maxim. Fosta lui soție, Rebecca, a cărei personalitate se încheagă din fragmente disparate, moartă de ceva vreme în condiții suspecte, le bântuie viețile – iar proprietara casei, Doamna Danvers, face tot ce îi stă în putință spre a o îndepărta pe noua Doamnă de Winter, datorită unei adulații față de vechea stăpână. Năbădăioasa tânără căsătorită, fire rebelă și iscoditoare, dar și ațâțată de misterul provocat de dispariția Rebeccăi, descoperă o intrigă extrem de provocatoare în jurul morții acesteia, și ia parte la devoalarea, pas cu pas, a misterului. Desigur că va rămâne împreună cu iubitul soț, fapt care o așază pe un piedestat înalt în fața cititorilor. Sau a spectatorilor.
„O vorbă bună nu costă nimic şi totuşi este cel mai frumos cadou”.
Citiți și despre ”NOUL REBECCA”
Roman psihologic, căruia nu-i lipsește misterul, un fel de thriller psihologic, dacă ar fi să utilizăm tipologic conceptele cinematografice actuale. Căsătorii de compromis, adulter, crime pasionale, obsesii, traume psihice, tot tacâmul care formează uneori viața care bate filmul. Măiestria constă în menținerea la foc mic, prin echivocuri ingenios orchestrate, oferirea unor detalii în rații mici, pernicioase, astfel încât interesul cititorului să rămână permanent activ.
Morala ar putea fi: Nu te încurca cu cineva care are probleme cu foștii parteneri. Situația va avea o întorsătură nu tocmai bună.
Cu o precizare: Decât dacă ești o fire puternică și știi exact ce vrei, bazându-te pe o rațiune și o simțire care nu acceptă compromisul. Niciun om nu e infailibil, pare a ne spune, din subtext, vocea auctorială. În rest, o scriitură care ține trează atenția cititorului, datorită plotului destul de complicat, dar și răsturnărilor de situație.
Încă ceva: finalul deschis al romanului poate fi o provocare a o nouă lectură: “Lady de Winter” (“Mrs de Winter”) a fost scrisă de autoarea Susan Hill, cunoscută, printre altele, pentru romanul “Femeia în negru” (“The Woman in Black”) – ecranizat in 2012, cu Daniel Radcliff în rolul principal.
„Un bărbat care iubeşte, se uită pe sine. O femeie care se iubeşte, le uită pe celelalte femei.”
Daphne du Maurier, cunoscută și sub numele de „Lady Browning”(n. , Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. , Par, Cornwall, Regatul Unit) a fost o scriitoare britanică, nu foarte prolifică, dar în schimb extrem de puternică în cărțile puține pe care le-a scris, acestea fiind au adaptate în filme, inclusiv romanele, Rebecca, publicat în 1938 (adaptarea cinematografică a câștigat Premiul Oscar în 1941), Hanul Jamaica și povestirile „Păsările” și „Nu privi acum”. A mai scris Verișoara mea Rachell, Generalul Regelui și Golful Francezului. Primele trei adaptări au fost regizate de către Alfred Hitchcock, iar ultima de Nicolas Roeg.
Un roman gotic, plin de intrigi, care amintește de opere celebre cum ar fi Jane Eyre de Charlotte Brontë și La răscruce de vânturi de Emily Brontë. Bunicul ei a fost scriitorul George Du Maurier, iar tatăl ei actorul Gerald Du Maurier. Sora ei mai mare, Angela, a devenit și ea la rândul ei scriitoare, iar sora mai mică, Jeanne, a fost pictoriță. Romanul N-aș mai vrea să fiu tânăr descrie într-un mod realist viața tumultuoasă a unui tânăr, cartea diferențiindu-se de celelalte prin lipsa fantasticului, a intrigilor complicate și a suspansului acut, reprezentând mai mult o poveste de dragoste și o dramă a tânărului care ia viața în piept, cuprins de pofta pentru iubirea perfectă și pasională, dezamăgit însă de realitate. Du Maurier avea un stil de scris „romantic”, deși nu-i plăcea eticheta de romancier. A primit premiile Marelui Maestru de la „Mystery Writers of America”. A murit pe 19 aprilie 1989 în Cornwall, Anglia, Marea Britanie, la vârsta de 81 de ani.
„Sunt mulţumită că nu poţi simţi de două ori frigurile celei dintâi iubiri.”
Aveți două ecranizări la dispoziție, în funcție de sensibilitatea cinematografică: thrillerul psihologic regizat de către Alfred Hitchcock, care a avut premiera în anul 1940 și a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film. A fost filmul cu care s-a deschis prima ediție a Festivalul Internațional de Film de la Berlin în 1951, și filmul din 2020, în regia lui Ben Wheatley, cu Lily James, Armie Hammer, Kristin Scott Thomas în rolurile principale.
2 ore și câteva minute, scor 6/10 Imdb.
Una dintre lecțiile pe care ni le oferă „Rebecca” (împlinește 85 de ani în august 2023!) lui Daphne du Maurier este că ar trebui să fim atenți la sindromul impostorului, în special la impulsul de a ne compara obsesiv cu predecesorul din relația anterioară a iubitului/iubitei. Cea de-a doua doamnă de Winter învață acest lucru într-un mod dificil: romantismul ei în vârtej și căsătoria de basm sunt în curând umbrite de amintirea primei soții a soțului ei, Rebecca, o rivală formidabilă care, ca multe fantome, nu este în întregime ceea ce pare a fi. Sunt șanse să cunoașteți povestea – și dacă nu o faceți, secretele sale complicate merită păstrate – după ce ați citit romanul ați văzut una dintre numeroasele sale versiuni de ecran, din care niciuna n-a reușit să fie mai apreciată decât câștigătorul Oscarului din 1940 a lui Alfred Hitchcock.
„Mă simt bine ştiind că întâia mea iubire nu se mai poate repeta. Întrucât este cu adevărat o febră şi, de asemeni, o povară, indiferent ce scriu poeţii despre asta.”
Filmul Hitchcock, interpretat fără egal de Joan Fontaine, Laurence Olivier și Judith Anderson, este considerat pe scară largă versiunea cea mai valoroasă, deși, după gustul meu, e departe de acest ideal absolut. Spre deosebire de „Jane Eyre”, partenerul său în romantismul gotic deseori adaptat, „Rebecca” este suficient de durabilă pentru a rezista și chiar a recompensa interpretări multiple. Cine nu ar visa să meargă din nou la Manderley? (Miniseria Teatrului Masterpiece din 1997 merită în mod special căutată, în special pentru fanii care încă o regretă pe Diana Rigg, a cărei interpretare a doamnei Danvers, câștigătoare de premii Emmy, este un exemplu extrem de ticăloșie feminină de ecran).
Noua „Rebecca”, genial prezentată de Netflix – în regia regizorului englez Ben Wheatley, cu scenariu de Jane Goldman, Joe Shrapnel și Anna Waterhouse – are marele dezavantaj de a veni după niște filme considerate capodopere și imposibil de răspurnat ca valoare cinematografică. Mai mult, cineaștii au și ei tarele lor, neavând nici răbdarea de a se arunca cu capul în adâncurile familiare ale poveștii, nici radicalismul de a o reinventa în întregime. Instinctul lor i-a îndemnat să aducă un touch de glamour tineresc de la Hollywood peliculei, ceea ce explică mai mult sau mai puțin distribuția lui Armie Hammer ca GQ-iest Maxim de Winter. Din punctul meu de vedere, pe cât de macho a apărut în primele scene, cu aere de dandy din înalta societate, pe atât de surprinzătoare a fost atitudinea lui plângăreață în ziua procesului, când am văzut un Max traumatizat, la limita crizei de nervi, îngenuncheat, cu ochii în lacrimi.
Dacă Hammer pare un pic prea tânăr, nestăpânit și prea autentic american pentru a juca rolul unui văduvul englez sardonic, este încă o prezență fermecătoare pentru a rezista mult timp . Cu siguranță nu este singurul actor care își construiește o mare parte din imagine încercând să-și facă o imagine familiară: Lily James vorbește și se agită destul de nervos, dar proiectează o siguranță de sine mai degrabă cu ochii întunecați decât te-ai aștepta de la timida tânără care-i sucește capul lui Maxim.
Se întâlnesc la Monte Carlo, unde Maxim se recuperează în urma trumei provocate de moartea Rebeccăi și unde eroina noastră fără nume servește ca însoțitoare plătită unei îmbogățite – o parvenită vulgară (o Ann Dowd delicios de nesuferită). După o tavă cu stridii, câteva drumeții pitorești de coastă și câteva reprize sentimentale pe plajă mai târziu, Maxim își duce noua mireasă la conacul său de coastă, unde fantoma Rebeccăi se simte rapid. Ea trăiește în fiecare bucată de țesătură și papetărie cu îndrăzneală, prin inițiala brodată „R”, și, de asemenea, în golful nu departe de locul în care barca sa cu pânze a acostat fatal. De asemenea, trăiește în poveștile uimite ale rudelor și asociaților apropiați ai lui Maxim (interpretate de actori, printre care Keeley Hawes, John Hollingworth și Tom Goodman-Hill), și în anecdotele propriului său văr, un personaj malefic, Jack Favell (un Sam Riley eficient și slăbit) .
Dar nimeni nu face mai mult pentru a păstra vie memoria Rebeccăi decât menajera, doamna Danvers (Kristin Scott Thomas), care își petrece zilele fierbând, strălucind, răsfoind în umbră și păstrând budoarul răposatei sale stăpâne ca un fel de sanctuar, vrând să sugereze faptul că proprietara s-ar putea întoarce oricând. Cu insinuările sale sotto voce și zâmbetele slabe și condescendente, Scott Thomas face o doamnă Danvers mai caldă și mai umană decât majoritatea; ea alunecă prin tablou ca un pumnal învelit în mătase albastră. Ea încearcă, de asemenea, să dezvăluie chinul foarte uman al personajului, așa cum devine evident într-o confruntare fascinantă cu proaspăta doamnă de Winter.
Represiunea este, bineînțeles, coaptă în atmosfera romanului lui du Maurier, care este atât o acuzare – cât și o mare înfrângere – genul de formalitate engleză fragilă care permite secretelor să se învârtă și dorințele să înflorească în obsesii. Dacă această „Rebecca” are un eșec constant atunci când încearcă să aducă la suprafață pasiunile subiacente ale dramei, aceasta rupe vălul prea repede. Este produsul unei sensibilități nerăbdătoare, chiar impetuoase, și curând se prăbușește în efecte spectaculoase.
Există sclipiri ale sensibilității subversive, halucinante, care au animat unele dintre fotografiile anterioare ale lui Wheatley, în special thrillerul său extrem de deranjant din 2011, „Kill List”. Și există plăcerile baroce așteptate ale Manderley în sine, un labirint de picturi încadrate în aur și pardoseli din marmură în carouri. (Designul producției este realizat de Sarah Greenwood, cinematografia de Laurie Rose.) Cea mai puternică secvență a lui Wheatley este probabil balul costumului în care doamna de Winter, străduindu-se să primească aprobarea lui Maxim, sfârșește prin înfrângerea eșecului din fălcile victoriei – o scenă extrem de inspirată prin efectul șocant: apare îmbrăcată în „cealaltă Rebeccă”, indusă în eroare de manipulările Doamnei Denvers, dar vom putea înțelege abia mai târziu adevăratul motiv al consternării invitaților.
Finalul este surprinzător, iar evenimentele care îl marchează se desfășoară fulgerător, pe baza unor revelații.
Așa că merită văzut!
Dar vraja amețitor de misterioasă și romantică pe care o doriți din această poveste ar putea să prindă. Stilul nu lipsește nici decorurilor, nici vestimentației, nici atmosferei. Este, până la urmă, un film „artistic”, în adevăratul sens al cuvântului.
„Presupun că mai devreme sau mai târziu în viața tuturor vine un moment de încercare. Noi toți avem diavolul nostru special care ne călărește și ne chinuie, și trebuie să dăm această bătălie în cele din urmă. ”
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.