A fost un coup de foudre“

Tu ştii cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Şi cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc – Doamne, fereşte! –, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i rezişti. Dacă nu era una ca mine, cred că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu ştiu cum să spun, foarte critic şi nu accepta o mediocritate. Era ceva teribil. Dar era şi foarte comic, foarte amuzant. Mureai de râs cu el. Când îţi povestea ceva… nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, ştii. Şi m-am plictisit!  Aveam 26 de ani. El venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Şi m-am dus şi l-am văzut. L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. M-am întors acasă şi i-am spus bărbatului meu cu inocenţă, inocenţă crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: «Am întâlnit bărbatul vieţii mele». Şi el s-a uitat la mine şi a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă şi i-am cerut lui Sergiu un autograf. […] A fost un coup de foudre (n.r. – dragoste la prima vedere). Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viaţă. Şi bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc. După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Je suis partie pour la vie! (n.r. – Am plecat definitiv!) De atunci am fost nedespărţiţi. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot. Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84 de ani. Şi spunea: «Dragă, am îmbătrânit şi eu» – dar era ca o floare – «şi femeile tot nebune sunt!». Ştii, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea. După ce s-a prăpădit Sergiu, am avut doi ani în care nu am mai putut să pictez nimic. Nimic. Şi atunci, m-am pus pe scris. […] Dar nu ca un biograf. Şi, după ce am terminat cartea «Sergiu, altfel», nu ştiu ce s-a întâmplat, dar parcă mă mâna Sergiu de la spate. Am avut o inspiraţie, după doi ani, de parcă mă împingea el.“

Spunea Ioana Celibidache, marea iubire a maestrului Sergiu Celibidache (n. 28 iunie/11 iulie 1912 , Roman, Neamț, România – d. 14 august 1996 , La Neuville-sur-Essonne, Q88521114, Franța), într-un interviu acordat Crisulei Ştefănescu, publicat în „Luceafărul de dimineaţă“, ediţia din mai 2011.


Ne-am amintit astăzi de cuplul Celibidache pentru că am dat, absolut întâmplător, peste istoria marii lor iubiri într-o postare pe Facebook deținută de Magnus, și, citind-o, am înțeles că ea poate deveni o sursă de inspirație pentru cei care își caută drumul, sensul și iubirea care împlinește și au nevoie, din când în când, de o poveste autentică din care pot trage câteva concluzii înțelepte.

Cum ar fi aceea că atunci când doi oameni de iubesc, între ei se naște acea conștiință a cuplului care îi face inseparabili pe cei atinși de acest miracol. Sau că oamenii care se iubesc cu adevărat își sunt o sursă permanentă de respect și adorație, devenindu-și chiar izvor de inspirație, uneori neașteptat. Sau poate că ar fi de reținut faptul că iubirea adevărată durează o viață întreagă, oricâte obstacole ar întâlni în calea ei. Și câte și mai câte…!

Iată povestea, sursa indicată, tot ceea ce am făcut e să lecturăm cu mare plăcere și interes textul și să așternem diacritice, pentru cei care citesc mai cu drag sub această formă.

Ne certam, dar nu ne plictiseam”!

”- Știi tu cine este Ioana? l-a întrebat odată Sergiu Celibidache pe un prieten de-al său.
Știu și eu?! bâigui acela de teama unui răspuns greșit.
Ioana este însăși viața, în fiecare moment e alta!

Zeci de ani mai târziu, după dispariția fizică a marelui compozitor și dirijor român, fu rândul Ioanei să-și întrebe o prietenă:– Tu știi cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Și cred că am fost un fel de eroină că i-am rezistat.
Exuberantă, frenetică în felul ei de a trăi, „o cratiță mereu în clocot” cum se descria ea însăși, dar în aceeași măsură caldă și apropiată, o femeie plină de har spiritual, și, nu în ultimul rând, o pictoriță de mare talent, supranumită „sora mai glumeață a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar soția lui Sergiu Celibidache, ci însăși viața lui.
S-au întâlnit în Buenos Aires la Teatrul Colon, unde Celibidache, în vârstă de 38 de ani, se afla în turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise în Argentina cu al doilea ei soț, Nicolae Duca, „băiat de băiat”, „licențiat în drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca să-i arunce rutinii vieții mănușa provocării unei aventuri.
În acea seară, orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Când l-am văzut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai târziu, octogenară deja, am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai văzusem și nu mai auzisem așa ceva până atunci.

Ce a făcut tânăra Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” după băiatul spălătoresei familiei ei, la 9 ani era „lulea” după băiatul bancherului părinților ei, iar la 15 ani era deja măritată?

După concert, a mers direct în cabina lui Celibidache să-i ceară un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amândoi!
Sergiu m-a măsurat cu privirea de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei și am plecat zbuciumată …
Ajunsă acasă, Ioana, fără pic de reținere, îi declara soțului:
Dragă, l-am găsit pe bărbatul vieții mele!
Și a plecat. A lăsat totul și a plecat. Soțul a crezut că e o joacă, o glumă, că Ioana a înnebunit. Spera într-o revenire a ei, după ce-i trece frenezia amorului.

Jamais!” a fost răspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!”

Și așa a fost. Timp de 45 de ani, până la dispariția pământească a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu șevaletul sub brațe, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania … Întrebată cât de greu sau cât de ușor i-a fost să trăiască atâția ani în intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache răspundea senin: ”Nu știu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.” Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumărate biografii, dar „una mai proastă decât alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reușit să pătrundă esența clocotului existențial al dirijorului.
Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-și cunoștea valoarea, dar care adesea se purta că un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant.

În cartea „ Sergiu, altfel …” Ioana Celibidache vorbește despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile și comportamentul lui cu care s-a obișnuit atât de greu: să fii prezentă la cele 5 minute de rugăciune ale dirijorului înainte de concerte, să fii disciplinată, să fii punctuală în orice, să fii întotdeauna acasă când venea de la repetiții. Cât de ușor poate fi să stai alături de o ființă care trăia exclusiv prin orchestră și repetii, iar tu să fii mereu disponibilă pentru el? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam să fac tot ce-mi doream. Dacă reușeam să ies cumva de sub umbra lui, Sergiu întotdeauna mă determina să înțeleg că e foarte important să stau cu el.

Și tot ea găsea răspunsul vindecător: ”Dar și eu eram la fel, îngrozitor de acaparatoare”.

Două firi atât de profund personalizate artistic, atât de libere în cuget, au trăit esența iubirii fără a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotrivă.

  • Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tânără și toată teoria lui despre viață am absorbit-o ca un burete.

El a fost cel care a încurajat-o să urmeze cursuri de pictură și tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.
Ce-s chestiile astea? întreba Celibidache după ce privea îndelung un tablou pe care soția sa îl semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei să ajungi? Nu vezi că nu-i organic?
Pentru Ioana Celibidache, pictura a fost cea care i-a adus totul în viață, inclusiv pe Sergiu Celibidache.

Am descoperit pictura în el, spunea ea. Eu întotdeauna am mâzgălit. Nu căutam. El m-a învățat să caut.

Spre sfârșitul vieții, marele dirijor, ale cărui concerte erau „adevărate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp îndelungat tablourile Ioanei în care nu erau pictate lucruri, ci afecte, stări, și o întreba: ”Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura?

„În picturile mele vezi atâta lumină, pentru că eu am pictat lângă Sergiu, am fost scăldată în muzică şi în iubire. Eram alături de Sergiu mereu, călătorind în toată lumea, el cu bagheta, eu cu şevaletul. Muzica şi pictura erau nedespărţite”.

Ioana nu-i răspundea. Nu eram demnă de răspuns, spunea ea.

„Oamenii au simţit că doream să creez stări de graţie prin culoare, reflexe, lumină. Crist, Fecioara, sfinţii nu-mi apar ca personaje, ci ca prezenţe stilizate, ca razele filtrate prin vitralii. Am pictat dorul de Dumnezeu… Bucuria de a trăi îmi vine din rădăcini, pentru că românii rămân veseli, chiar în nenorocire. Apoi, eu pictez cu lumina cerurilor de la noi…”

Și totuși Iubirea nu e de ajuns? Unora le este de ajuns.
Au existat certuri, dispute sau conflicte în familia Celibidache? Bineînțeles că au existat, spunea râzând Ioana Celibidache, amintindu-și cum a plecat odată de acasă supărată că soțul ei nu vroia în ruptul capului să închidă gâștele pe care le aveau la „casă de moară” , vila lor ce se afla la 100 km de Paris. Gâștele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gâștele, iar soția și-a făcut bagajele și a plecat … pentru câteva zile, când dirijorul a cedat în defavoarea gâștelor. „Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Să înveți să râzi cu „adversarul”, nuanța mai târziu Ioana. Să râzi chiar dacă nu ai de ce, altfel te plictisești de te ia dracu! Așa au râs aproape 50 de ani!
Bărbatul meu s-a prăpădit așa, dintr-o dată.

După moartea dirijorului, în anul 1996, Ioana Celibidache a intrat „într-un tunel al durerii”. A încetat să picteze, iar cei 5 câini Saint-Bernard pe care dirijorul îi îngrijea personal au refuzat mâncarea pierind de foame. Viața își pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a început să scrie despre el, astfel știindu-l aproape, veghind asupra ei.

Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsă. E cu mine. Nu e mort. E transparent.
„Viața este un dar ce ni se retrage la un moment dat. Ea nu dăinuie și nu ar trebui să avem această pretenție la dăinuire” , spunea la apusul vieții (2012) Ioana Celibidache.
Să nu uităm, însă, să râdem așa cum au făcut-o Ioana și Sergiu Celibidache. Și au fost fericiți ca nimeni alții în această lume.”

Ioana Celibidache s-a petrecut din viață la Paris, la 14 ianuarie 2012, în urma unui atac cerebral. Avea 87 de ani.

Citiți și Ioana Celibidache: o mătușă de poveste, cartea Monicăi Pillat, publicată la Humanitas.