Povestea mea se scrie în lipsa ta…
… m-a întrebat așa, pe nepusă masă: Tu n-ai câteodată senzația că dacă ai muri ar fi mult mai ușor pentru tine? și în străfulgerarea aceea, am realizat că moartea nu era o soluție. Că nu era cale să se termine atât de prozaic ceea ce ne ținea în viața aceea de dincolo de orice limită a firii, că nu era corect să găsim o soluție atât de simplistă la ceea ce însemna rostul nostru de a fi, așa cum îl învățasem de prima dată, acolo sus, unde nu trecuse picior de pământean…
Dacă mi-ar fi spus cineva că pot ajunge să iubesc total, cu nerușinare, cu sânge de criminal înnăscut care simte plăcere numai atunci când răsucește în stern cuțitul deprins a găsi din prima centrul vital, cu inconștiența unui scelerat adânc rătăcit în propriile tenebre, singurul Paradis, aș fi râs, probabil, sau cel puțin aș fi zâmbit amar-ironic…
Și mi-aș fi șoptit în propria mea față: ceea ce ne-am obișnuit, de la căderea din Rai, să numim iubire e un sentiment asemenea unui organism viu, care crește hrănit cu adrenalina tinereții, se așază în matca unei domestice, cuminți maturități și se lasă, către apogeu, frământată în plăcintele calde ale unei sărbători de familie, cu socri, cuscri, nepoți pe genunchi, molfăind cuminte un colț de pâine înmuiat în apă și tăvălit apoi într-o lingură de zahar tos, cu 3.9 Ron/kilogram în orice supermarket.
Și abia acum, la întrebarea Indirei, mi-a explodat în creieri puterea de a răscroi în mine adevărul meu, cel neștiut de nimeni, atât de dureros săpat în mine pentru ani întregi. N-am fost în stare până acum să văd cu ochii minții ceea ce mi se revela atât de clar, atât de palpabil, încât aveam senzația aproape carnală, nefiresc de vie, că eu fusesem toată sorgintea nefericirii mele care schingiuise înlăuntrul meu orice drept la fericire, nimicindu-mă năprasnic. Atâta dor de tine și-atâta frământare, atâta patimă în umilința de a te ști pierdut și-atâta deznădejde, cât mă îmbătrânise disperarea de a te ști plecat! Cred că aș fi putut muri de mii de ori și aș fi înviat de tot atâtea ori, cu aceeași neistovită patimă de a te iubi, dar am înțeles, după atâția ani, acum și aici, cum să trăiesc cu tine, fără să te am… Și după atâta timp, această întrebare, stârnind furtuni de amintire: Tu n-ai senzația câteodată că dacă ai muri ar fi mult mai ușor pentru tine?
Ba da, și nu o dată, ci o dată în fiecare minut. Și-apoi o clipă de fericire și din nou aceeași nesuferită senzație. Trebuia să îi spun că n-ai nevoie decât de o singură clipă în care să te vezi deasupra tuturor, și dacă ai puterea să reții în toate ale tale puterea de atunci te poți salva pentru vecie. Mă asculta fără să-și dezlipească ochii de pe mine și îi simțeam cum mă scrutau cu dorul de salvare: ” Tu ești mai lucidă și cu mult mai matură decât mine… m-a năucit sinceritatea ta, niciodată n-aș fi crezut pe cineva în stare să-mi spună ceea ce mi-ai spus atât de clar – că e cazul să mă liniștesc și să accept ideea că voi muri cu El în sânge, când eu credeam în vindecare… în timpul care face crustă asupra rănilor și nivelează până și cicatricile… Dacă asta simt că e iubire, desigur”.
Purtam încă pe pielea toată urmele tale și mă împodobeau cu-aroma lor de pace și frumos, simțeam ca niciodată tot ce urma să îi spun…
Ne-am așezat pe jos față în față, și-a așezat perna de catifea turcească sub capul înnorat de buclele rebele… nu puteam avea certitudinea că mă va înțelege, dar simțeam că merită încercarea de a-i spune ceea ce simțeam, așa cum mi se arăta mie, fără nici un fel de ezitare în fața adevărului, chiar dacă ar fi considerat povestea mea drept ficțiune sau poate mai rău, cine știe ce boală misterioasă, dependență sau vreo manie periculoasă care s-ar fi jucat de prea mult timp cu mintea mea, în plus mizam pe studiile ei și pe lecturile din filozofie… și pe durerea ei, care cu siguranță o va face să se deschidă spre acceptarea unor lucruri care vin de dincolo de rațiune…
– Vezi tu, i-am spus, îți faci planuri pentru viață și ea e dirijată de întâmplare, nu poți ști niciodată încotro te poartă destinul – așa cum știi, de pildă, unde te duce trupul în viața reală – vrei să mergi într-o vizită la o prietenă, să stai cu ea la povești, cum stăm noi acum, n-ai decât să iei un taxi, să îi spui șoferului adresa și, într-un interval de timp absolut previzibil, bei un ceai de Roiboos cu ea, așezate pe covorul din sufragerie… dar îl întâlnești pur și simplu într-o conjunctură deloc specială, poate chiar la un colț de stradă, și ai senzația că v-ați mai întâlnit cândva și că lucrurile au rămas din vremea aceea toate cunoscute. Nu te miră nimic la el și nu îl vezi frumos sau urât, înalt sau scund, numai ochii își întind în sufletul tău mii de fire care îți amintesc instantaneu întreaga poveste. Care se reia, mereu proaspătă ca în prima zi… prima zi, de fapt, una din restul zilelor pe care le mai ai, pentru că nu mai există cale de ieșire.
La început, te măgulește atenția lui, chiar dacă nu găsește cele mai inspirate căi de a te provoca, nu-i așa, iar dacă te ignoră la un moment dat te enervează și îi reproșezi cu voce tare, îi faci în ciudă și nu-i răspunzi la telefon, întârzii la întâlnire sau pur și simplu întorci obrazul când vrea să te sărute. Îl lași să te îmbrățișeze, pentru că gestul lui te ia prin surprindere, îți place și reușește să te împace, dar cu toate astea te ții la o distanță semnificativă, pentru că sunt niște reguli nescrise pe care nicio femeie nu le trădează… faci din cochetărie o armă invincibilă și i-o servești cu delicatețe, în timpul unor conversații așa-zis inteligente din care nu-ți mai rămân în minte decât zâmbetele furișate și gesturile cu care amestecă în cafea sau felul în care ține în mâna lui o carte, pe care o frământă odată cu carnea ta… modul în care deschide ușa va lăsa mereu o fantă de lumină în mintea ta, prin care se va întoarce nestingherit, când va vrea el.
Încetul cu încetul, simți cum prezența lui, vocea și gândurile lui, pe care le cunoști atât de bine, și nu de acum, ci din acel îndepărtat atunci se așază straturi-straturi de beton armat în sufletul tău și se ridică mănăstire – sau azil de nebuni, să te închini sau să te-ntuneci la venirea nopții, ca să poți s-adormi trudit de drum… fiecare cuvânt consolidează în tine un prezent al trăirii care înseamnă pace și nebunie, în același timp, ca o dureroasă exorcizare făcută în biserică, sub lumina vie a icoanelor…
Până când îți pui în minte semn să te lepezi de el cu totul, speriată de ceea ți s-ar putea întâmpla sau, mai rău, de ceea ce ți se întâmplă deja, dar ce să vezi, e prea târziu, pentru că în tine nu mai ești tu, oricât te-ai căuta de mult – e un bloc de piatră din care nu poți să îl mai scoți, cu nicio daltă, ați crescut împreună în aceeași piatră și ea curge în venele voastre. Nici nu s-a gândit Pygmalion vreodată să-și distrugă opera, pentru că îl domina și înăuntru, și afară, și asta se petrece acum cu tine, odată cu credința oarbă a zădărniciei oricărui efort de a te mai sustrage.
Lupta e acerbă, dar nu trebuie să te sperii când o să simți că astăzi te despică în mii de zdrențe și mâine te recompune din imnuri pastelate, știi, e ca atunci când simți durerea primei amintiri: finețea obrazului cu care s-a lipit de mintea ta cu totul, parfumul acela cu iz de tutun fin, de trabuc jamaican lucrat în foi de mâini virgine, respirația din adânc – pentru că vrea să-ți soarbă mirosul de femeie tulburată, dar nedomesticită… te incită toate acestea și totuși le simți venind grele, ca un fum înecăcios, pentru că nu e lângă tine… și nici nu știi de va mai fi vreodată… îți vei dori să mori, dar dorul nu ucide, el sleiește de puteri… de fapt, aici o să ajungi, mai devreme sau mai târziu – să îl porți în tine peste tot, ca într-un uriaș marsupiu croit din sângele și carnea ta, zdrelindu-ți pielea în fiecare clipă să îi poți face fereastră, să vadă lumea cu ochii tăi, s-o simtă în toate gusturile, mirosurile, atingerile… și să nu-ți pară rău – iată mărețul paradox al iubirii, desigur, dacă e iubire… și dacă n-ar fi, nu s-ar povesti…
S-ar putea să nu-l mai văd niciodată? Și n-ar fi mai bine așa?
– Ba da, o să îl mai vezi, poate o singură dată, și atunci ai grijă să fii frumoasă și foarte calmă, proaspătă și plăcută, poate cu glume, să îl binedispui ca o mică Șeherezadă, dar ia seamă că bărbații nu suportă angoasele altora, ci doar pe ale lor… și să îi oferi ocazia să se simtă bine în prezența ta, și mai ales iubit. Și apărat, așa ca înainte de a se naște… îmbrățișează-l numai cu privirea, fără să îl atingi și lasă îi loc doar să respire, dar fă-l să tragă în piept aerul tău, și toate ale tale, pe care le emană porii tăi îndrăgostiți de el. Odată ce ai pătruns în el, înstăpânește-te acolo pentru totdeauna, dacă poți…
Mă privește ca și când i-aș fi pus în față un text în aramaică și i-aș fi spus că viața ei depinde curat de înțelegerea lui, orele sunt înaintate și mă trezesc gândind cu voce tare: lupta e pierdută și odată cu ea orice suferință, când ai ajuns în punctul acesta vei fi extrem de liniștită și nu-ți vei mai dori nicicând să mori, nici să îl alungi din tine, pentru că nu mai poți muri decât odată cu el… îi vei spune apoi, la rândul tău, copilei tale că undeva, în noi, femeile, zace o putere nemaiîntâlnită, pe care puține însă o descoperă, incapabile să iubească și să priceapă esența lumii născută din iubire, atât de clară ca lumina zilei dintâi: aceea de a fi fericită pentru ca el, etern cioplit în tine, să fie fericit…
Ți-aduci aminte ce scrie în Biblie? Să nu ucizi…
