Poveste dintr-un Orient nu prea îndepărtat

Pășise atât de încet încât n-am simțit-o decât atunci când aerul din jurul meu a vibrat pentru câteva secunde în notele de patchouli ale parfumului și mânuțele ei fine mi-au acoperit ochii ca o eșarfă de mătase. Întotdeauna venea fără să mă anunțe, pentru că nu știa niciodată când putea evada ca să nu fie văzută… dar venea negreșit, mai ales acum când avea atât de mare nevoie de ajutorul meu…

Mi-am lipit mâinile de ale ei și i le-am îndepărtat încet, pentru că muream de nerăbdare s-o văd, așteptasem de o viață și ceva să mă bucur de prezența ei, chiar dacă destinul nu ne hărăzise de data asta să fim iubiți, ci mai mult decât atât, prieteni nedespărțiți, gata să sară în foc unul pentru celălalt, la nevoie… În seara asta cu lună plină, purta un sari roșu cu margini aurii, la care asortase niște cercei lungi de carnelian șlefuit, cu tăietură rotundă, prinși într-o montură fină de aur alb care se prelungea până aproape de umăr și se încheia într-o carabină micuță, sidefie, pe lobul urechii… câteva brățări din fir de mătase cu perle, care să nu-i trădeze mișcările, înlocuiseră metalul sunător care acoperea până la cot brațele tinerelor indience necăsătorite…

Nu purta acum nici un inel, așa că pielea măslinie scotea la iveală povestea unor flori de iasomie turnate în fine arabescuri într-o henna cu reflexe aurii… de sub voalul care îi alunecase încet pe umeri se eliberaseră câteva bucle răzlețe, semn că nu apucase să-și strângă părul așa cum făcea de obicei când ieșea în oraș, în timpul zilei… râdea când îi spuneam că e o poezie eterică întreaga ei ființă și găsea câte o expresie originală ca să mă persifleze, era în modul ei de a răspunde o spontaneitate de argint viu pe care față de mine nu și-o cenzura niciodată, pentru că eu eram în ochii ei cerul infinit în care își elibera zburdălnicia celor mai frumoși ani…

Indira – ”frumusețe”, nici nu putea fi binecuvântată cu un nume mai potrivit care s-o îmbrace pe de-a-ntregul în toată armonia pe care ființa ei o degaja atât de natural, atât de nesofisticat…

Și dacă ar fi fost numai acesta motivul pentru care tânjeam după prezența ei și tot era îndeajuns, dar mai avea în plus un mod fermecător de a umple spațiul din jurul meu cu vocea ei caldă, nelipsită de inflexiuni stridente uneori, cu felul de a gesticula când se prindea într-o poveste a sufletului ei sau într-un vis pe care mă provoca să i-l descifrez, cu privirea care exploda în mii de nuanțe lucitoare când mă prefăceam că nu înțeleg ce-mi povestește sau că nu accept ideile ei, până și mișcările cu care se așeza pe covor, acoperindu-și cu gesturi atente picioarele astfel încât marginea sari-ului să nu-i acopere desenul decât până la marginea degetelor inelate…

Era tristă acum și am simțit-o imediat nu numai din emoția care răzbătea din toți porii, ci și din felul în care m-a îmbrățișat, mai bine zis s-a lăsat cuprinsă în brațele mele, fără să se desprindă imediat, așa cum o făcea de obicei, ca să nu-mi dea răgazul de a mă îndrăgosti de ea… în pieptul meu, inima ei s-a înstăpânit cu lentoarea și greutatea magmei vii, arzându-mi încetul cu încetul sufletul…

fața culcată în patul umărului meu isca prin inul cămășii valuri de căldură umedă care se răspândeau abia simțit prin fibrele țesăturii, dureros… respira din adâncuri și simțeam în felul în care i se mișca pieptul că urma să aducă la suprafață, cu mari eforturi sufletești, o mare povară, iar eu o primeam cu brațele deschise, singurul în fața căruia se putea elibera…

– Miroși a iasomie, mi-ar prinde bine un ceai fierbinte cu puțină miere și scorțișoară, poate mi se duce greutatea asta care nu mă lasă nici să respir, nici să înghit… și-a cuprins gâtul cu ambele mâini, ca și când s-ar fi ferit de niște mâini care o strangulau fără milă și s-a lăsat pe covor, în colțul pe care i-l pregăteam întotdeauna cu perne mari și pufoase, liliachii, acoperindu-și instinctiv picioarele cu faldurile sari-ului, până la marginea degetelor.

M-a chemat cu privirea și m-am așezat lângă ea, îndreptându-i cu gesturi tandre, lente, cutele mătăsii ca și când i-aș fi putut domoli, astfel, gândurile care-i încrețiseră fruntea…

– În astă seară trebuie să îl scot din mine, altfel nu mai pot respira, nu mai pot trăi, tu știi bine ce-ți spun, tu știi poate cel mai bine cum e să nu mai poți duce povara pe care tu însuți ai coborât-o în tine, cu fiecare gând, cu fiecare iluzie, cu fiecare cuvânt rostit, cu toată așteptarea și toată nevenirea… simt că mi se destramă tot învelișul sufletului pe care îl crezusem atât de trainic și toată dragostea asta transformată în durere o să mă inunde și o să mă otrăvească, înțelegi, am tot peticit la țesătura asta până când mi-am prins în ea toată suflarea și degetele cu care o însăilam și nu mi-a mai rămas nimic, nimic din firul acesta pe care l-am tors din carnea și din sângele meu… nimic, nimic, am rămas numai oase albe pe care mă străduiesc în fiecare zi să le acopăr cât mai bine, ca să nu sune a gol…

-Nu mai aștepta, rupe legătura asta și salvează-mă…

A închis ochii și, pe măsură ce încăperea se anima de flacăra lumânărilor parfumate și aerul devenea tot mai greu de aroma bețigașelor de santal, am văzut cum se liniștea încetul cu încetul, în timp ce îmi plimbam mâinile deasupra ei ca să eliberez toată energia care o ținea încorsetată… din când în când, îi priveam fața, pentru că acolo puteam vedea semnele care să mă ajute să-mi continui ritualul…

Am știut că s-a întâlnit cu el când a surâs și fruntea i s-a întins ca o apă limpede și clară în bătaia lunii și am simțit deasupra legătura lor, fierbinte ca lava topită… am desfăcut-o încet în fâșii pe care le rupeam din mine, era aproape indestructibilă și îmi rănea mâinile… dar trebuia să duc ritualul până la capăt sau să mor… nu exista cale înapoi…

Cred că m-am prăvălit lângă ea de epuizare, mă obosesc enorm ritualurile acestea, am privit-o până când am simțit-o că se mișcă, voia să se ridice în picioare, dar n-am putut schița nici un gest, nu mai aveam putere nici să-mi întorc ochii după ea, nici măcar să scot un sunet prin care să îi dau de veste că sunt acolo încă, o vedeam mai mult cu ochii minții… instinctiv, mi-a trecut prin minte gândul că era bine, în sfârșit, eliberată, din moment ce se ridicase aproape în capul oaselor și căuta să se învelească…

Dispăruse toată fierbințeala și, prin geamurile deschise, Gangele trimitea aer curat, în valuri limpezi… parcă eram pe mal și apa aducea frânturi de suflet, de care încercam să mă feresc, să nu le calc, să nu-mi rănesc tălpile în cioburi. Am simțit-o căutându-mă cu mâinile, aievea, și m-a acoperit cu un pled, simțindu-mi mâinile reci… preț de câteva minute am rămas nemișcat, până ce am văzut-o adormită…

Am închis geamul, fără zgomot, și am purtat-o pe brațe, tăcut, pe canapeaua de lângă ușă, luminată difuz din coridor… sari-ul îi era șifonat și ud la spate și a gemut nefiresc când am atins-o… pe umărul gol, i-am așezat cuminte părul desfăcut și era neobișnuit de greu, parcă fusese înmuiat în miere… în recunoaștere, pe spatele ei, mâna mea descoperea, cu încrâncenată uimire, o imensă rană, de necuprins, în care sângele începuse să formeze, în mătasea rochiei, cute care mi se păreau ca niște urme de pași pe care marea îi ascunde în nisipul cald…

Citiți și Ne-am mai iubi din nou, ca pentru ultima dată…