„Mi-a spus: (Învățătorul – n.n. apud. Cele patruzeci de legi ale iubirii, Elif Shafak) Iubește-l pe celălalt cu puterea tainică, ascunsă vederii, pe care numai în tine o găsești în urma suferinței. Ai văzut dervișul rotitor? Ani buni de experiență îl despart de extazul la care unii zadarnic râvnesc; amarnică e truda sa, căci fiecare rotire îi tulbură mintea precum pașii tulbură nisipul mării… și se împiedică și cade de atâtea ori, până când, cu ochii închiși, se ține de malurile mișcătoare ale sufletului său cu puterea din urmă a supraviețuirii. Atunci sama, beția sacră a tuturor simțurilor, îi unește pentru vecie, într-un tot rotitor, asemeni sferelor cele fără de oprire. Rumi spune: Dacă ai cunoscut extazul arderii, nu vei putea trăi fără flacără; dacă nu vrei să-i simţi parfumul, nu intra în grădina Iubirii. Dacă nu vrei să te dezbraci, nu intra în torentul adevărului… căci Undele Iubirii sunt cele care fac roata cerurilor să se învârtă. Fără Iubire, lumea ar fi neînsufleţită…

Omul e definit structural prin echilibrul dintre minte (rațiune), trup (care este chimie și fizică în aceeași construcție) și suflet (sediu al trăirilor). Orice dezechilibru în una din aceste zone atrage după sine dezechilibrul ființei, care începe să sufere, rana manifestată la unul dintre niveluri reverberând la celelalte, cel puțin în aceeași măsură.

Așadar, nu se poate concepe vreun ideal în care să primeze una dintre ele, în speranța că și restul îi vor urma traiectoria, așa cum setea uneia nu poate fi astâmpărată cu firimituri de la masa celeilalte. ca și când ți-ar fi dor de cineva și ai putea să funcționezi cu lecturi din Schopenhauer… Dorința de completitudine a ființei echivalează cu conștiința puterii de a atinge acest ideal, cu prețul anihilării celorlalte umbre – orgoliul, teama, incertitudinea.

Iubirea e manifestă, iluzia iubirii e joc de lumini și umbre.

Sursă foto: pinterest.com

În iubire nu există cod al bunelor maniere și nici permis de conducere, numai dorința de a ajunge teafăr din punctul a în punctul b, limite între care se poate respira. Nu există cerere și ofertă în iubire, pentru că ea depășește orice zonă a mercantilității, nu există balans ca în tango și nici pretenția de a conduce dansul, în conformitate cu regulile lui.

În iubire nu există umilință, pentru că nu există orgoliu.

Există doar imposibilitatea de a ființa în afara unei persoane față de care toate cele trei dimensiuni umane să se manifeste cu egală și îndreptățită putere. În afara acestei legi imuabile, lipsită de orice relativitate, nu există iubire. Există atracție, tentație, un sentiment al unei iluzorii compensații, al unei vremelnice dorințe de a găsi o oglindă în care să primești răspunsul mereu potrivit la vreo incertitudine, sau o stare de perpetuă copilărie, în care orice tentație se manifestă doar față de lucrurile interzise.

mirror

În iubire n-ai voie să fii certat sau abțiguit cu rigla peste degete. Sau să fi certat pe cineva, fără să-i înțelegi limitele, puterea de înțelegere sau umilința.

Iar tu, la rândul tău, n-ai voie să dai vina pe celălalt. Nu pentru că sunt adepta teoriei culpei individuale și/sau asumate, nu pentru că vina e în noi indiferent de situație, ci pentru că disensiunea atrage negreșit ciobirea vasului în care mustesc aceleași umori, freamătă aceleași preocupări și fierb aceleași neajunsuri.

Tot ce ne este dat, chiar dacă vine din afară și nu are nici cauze cunoscute, nici necunoscute, se risipește în noi așa cum noi risipim cenușa zilelor fără să ne gândim că viața noastră nu adastă.

În căldura sufletului nostru, acolo abia începe să dospească și să ia locul, rând pe rând, tuturor celor pe care le-ai trăit până atunci, și n-o să te mai recunoști. O să suferi ca de o boală ciudată la început, apoi vei deveni o floare care poartă în ea sămânța Universului, gata să plesnească de frumusețe. Sau, cu alte cuvinte: într-o cameră de ești singur, nu te speria de goliciunea ei; bucură-te de lumina și căldura pe care prezența ta acolo o dă încăperii…

„Fii fericit. Este singura modalitate de a fi înţelept!” – Colette