CINE ARUNCĂ PIATRA ȘI DE CE?
Când vorbesc despre profesorii mei, mă ridic în picioare. Învățătoarei mele, doamnei Iulia Ciucă, da, pentru mine e ”doamna”, chiar dacă s-a adunat cu tot cu suflet într-o poveste, i-am purtat dintotdeauna respectul și prețuirea pe care i le datorezi celui care ”ți-a pus creionul în mână”, adică te-a scos la lumina minții. Dirigintei mele din gimnaziu, doamnei profesor Ioana Nichita, îi datorez modelul de feminitate, de rigoare profesională și de obiectivitate la care m-am raportat mereu ca profesor.
Profesorului meu de limba și literatura română, domnului Corneliu Basarab Filip, nu voi putea niciodată să-i mulțumesc atât cât ar merita pentru modelul de verticalitate, de profesionalism, de probitate și de omenie de la care am încercat să nu mă îndepărtez vreodată. Profesorilor mei de la Universitatea ”Al.I. Cuza” din Iași, reverență!
Noi nu ne-am urât profesorii. I-am respectat. Părinții noștri ne respectau profesorii și nu ne îngăduiau să spunem acasă niciun cuvânt strâmb despre ei. Nu, nu ne-a lovit nimeni cu arătătorul și nici nu ne-a pus pe coji de nucă.
Învățam pentru că acesta, ni se spunea, e rostul nostru de copii pentru care cartea nu era o corvoadă, ci un adevăr existențial. O condiție a evoluției. Valul de ură și de dispreț la adresa profesorilor, declanșat de anunțarea grevei din învățământ este fără precedent în societatea românească. Dacă era previzibil? Da, era! Intensitatea lui este însă neașteptat de mare. Pentru că, nu-i așa?, noi ar trebui să facem totul din iubire, să ne hrănim cu vocație, să ne schimbăm locul de muncă dacă nu suntem mulțumiți de salarii, să ne fie rușine că existăm, să fim perfecți, impecabili, eterici ca sfinții, dacă s-ar putea!
De ce am ajuns aici? Pentru că ani la rând am tăcut ”din vocație” și ne-am făcut treaba ”din iubire”, pentru că am acceptat să funcționăm non-stop ca un chioșc de la marginea străzii, răspunzând cu amabilitate la mesajele venite la orice oră, de la părinții care la 16 fix îți trânteau fără ezitare geamul ghișeului în față, pentru că am lăsat impresia fericirii eterne din cauza, da, din cauza, ipocriziei celor care postau pe bandă rulantă poze cu fluturași, frunzulițe și hârtie colorată, evitând unghiul din care s-ar fi putut vedea tabla spartă sau toaleta din fundul curții, pentru că n-am fost uniți ca breaslă și ne-am lamentat între noi, fără să spunem cu voce tare cum stăteau lucrurile cu adevărat în școlile politizate, dominate de interese obscure, mercantile sau de duzină provincială!
Pentru că am îngăduit mediocrității să devină reper și prostiei, lege. Pentru că am predat fără manuale, cu cărți cumpărate din banii noștri, pentru că am renunțat la drepturile noastre acceptându-le în schimb, fără niciun filtru de celeritate pe ale elevilor care au ajuns să ne pună cuțitul la gât sau să amenințe la cel mai mic deranj pe care putea să li-l provoace școala!
Pentru că n-am ridicat capul să spunem că școala nu e nici feudă, nici moștenire de familie, ci un loc în care stăpână ar trebui să fie CARTEA.
Cartea care te face OM. Nu puteți cere iubire, respect, vocație și câte și mai câte fără să le oferiți! Vorbiți-le copiilor despre școală așa cum o făceau părinții voștri!
Profesorii nu sunt dușmanii elevilor sau ai părinților lor. Dar nici nu-i priviți ca pe niște bone bugetare care trebuie să facă orice pentru că sunt plătite de stat. Sunteți mulți alții plătiți de stat, cu mult mai mult decât profesorii și nu vă urâm. Iar statul degeaba pe care-l practică mulți la serviciu adună mult mai mult timp liber decât vacanțele de pe hârtie ale profesorilor.
N-avem exercițiul urii! Profesorii au dreptul la grevă, așa cum au toate celelalte categorii socio-profesionale. Valul de ură nu face bine nimănui. Nici măcar celor care l-au declanșat. Am rămas cam puțini. Prea puțini.
Liber la hateri!
