Lumea în care trăim, în care ne ducem existentul cotidian, cu toate că ni se înfățișează într-un mod fizic, ea nu este pur materială. Din cele mai vechi timpuri, omul căuta să găsească, să întâlnească metafizicul – ceea ce este dincolo de materie, dincolo de vizibil și perceptibil, iar uneori, chiar dincolo de legile fizicii/ale naturii.
Astfel, tot ce li se înfățișa strămoșilor noștri câștiga o altă valoare decât cea pe care avea, câștigând un plus (energic). X nu era doar x, iar Y nu era doar y. Șarpele nu era doar șarpe, Copacul nu era doar un copac, iar Elementele Naturii nu erau simple elemente oarecare.
Această idee introductivă nu este una neapărat originală. Într-un mod sau altul, ea apare de-a lungul istoriei semioticii. Dar, cred, că una dintre cele mai pătrunzătoare abordări despre acest mod de a percepe existența noastră a fost prezentat de Ernst Cassirer, în cartea sa „Eseu despre om”. Conform autorului, în timp ce animalelor le corespunde doar un sistem receptor şi unul efector, fiinţa umană a fost dăruită cu un sistem simbolic. Omul fiind în posesia şi sub posesia sistemului simbolic, nu mai trăieşte (doar) în universul fizic, sub stăpânirea realităţii imediate, ci existenţa umană trece într-un univers simbolic.
Totuși, în ce mod se înfățișează/ cum pot transcende simbolurile din universul simbolic în universul nostru, cel al realității imediate?
… și da, întrebarea este corect formulată, căci nu noi trecem din realitatea noastră perceptibilă într-o altă realitate, ci existentul simbolic străpunge realitatea imediată. Această transcendere din universul simbolic – la fel ca și cel din universul oniric – în cel fizic adesea se realizează într-un mod inconștient. Cu toate acestea, există momente în care le putem chiar conștientiza și chiar trăi aievea.
În câteva rânduri aș povesti întâlnirea mea cu simbolicul. Prin întâlnirea, înțelegând trăire reală, ceea ce permite chiar actul de conștientizare. Totuși, în prealabil trebuie să mărturisesc că sunt Reformat calvinist, ceea ce presupune că împărtășania este perceput ca un gest simbolic – din partea Mântuitorului/ și un act simbolic – din partea credinciosului.
Revenind la întrevederea mea cu simbolicul, pe care l-aș defini drept emanarea simbolului din universul simbolic, s-a petrecut în anul 2010. Deși cunoșteam deja ceea ce presupune simbolul, doar în timpul predicii dinaintea împărtășaniei am înțeles ce este un simbol.
Preotul, la începutul predicii, explica faptul că în limba maghiară simbolul este un cuvânt compus, din jel – semn, semn gestual și kep – imagine. După care a încercat să evidențieze faptul că actul împărtășaniei este un act simbolic, subliniind importanța gestului Mântuitorului, ce a fost păstrat în forma sa simbolică și retrăită de fiecare dată când ne implicăm în acest act. Atunci și eu am înțeles faptul că un simbol, spre deosebire de un semn, nu este un obiect material, neînsuflețit, ci este o trăire ce scurge prin firul realității mii și mii de ani, iar ceea ce este cel mai important, el poate străpunge chiar și realitatea.
Astfel, un simbol este mult mai mult decât un obiect, căreia îi oferim un sens, fie chiar un sens mai complex, decât obiectul în sine. Un simbol este dincolo de noi, este dincolo de ceea ce percepem drept întâmplări din realitatea proximă. Prin urmare, simbolul nu poate fi perceput, noi percepem doar simbolicul, adică emanarea simbolului.
Citiți și Cina cea de taină
Licenţiat în Istorie – Istoria artei şi absolvent al Masteratului de Istorie şi socio-antropologia epocii moderne, Varga István Attila, trăieşte în Zalău, fiind profesor de istorie. În perioada 2016 – 2018, a fost redactor la revista Art Out, de asemenea are materiale publicate în reviste culturale precum Caiete Silvane, Constelaţii diamantine, Boema, etc. Cercetările lui sunt legate de antropologie istoric, teoria artei şi studii culturale, fiind preocupat de atitudini, influenţa sentimentului de insecuritate şi universul simbolic.