Pisicile – muzele tăcute ale poeților și artiștilor ✨
Într-o cameră slab luminată, un poet își sprijină fruntea în palmă, încercând să găsească acel cuvânt perfect care să lege versurile între ele. Pe birou, torcând încet, pisica lui își ridică privirea, îl scrutează cu ochii ei aurii și, fără vreun motiv anume, împinge un stilou pe podea. Un gest simplu, dar care îl face pe poet să zâmbească. Nu este singur. Inspirația tocmai a intrat în cameră.
Dar de ce poeții și artiștii par să fie fascinați de pisici? Ce au aceste creaturi care le face să fie tovarășii perfecți ai celor care creează?
Pisicile sunt enigmatice – și misterul este esența artei
Baudelaire scria despre ochii hipnotici ai pisicilor, comparându-i cu „topazul și onixul”, iar Colette le studia comportamentul cu o curiozitate de explorator. Nu există nimic mai captivant decât o ființă care pare să-ți înțeleagă gândurile, dar care păstrează mereu un secret.
Ca și arta, pisicile nu oferă răspunsuri directe. Ele se mișcă prin lume cu o eleganță visătoare, apărând și dispărând după propriul lor ritm. Hemingway avea mai multe pisici la casa sa din Key West și spunea că „o pisică duce la alta” – ca și inspirația, care odată trezită, nu se mai oprește.
Un ritm propriu – la fel ca al unui artist
Pisicile dorm atunci când vor, se joacă atunci când au chef și vin la tine doar dacă te consideră demn. Nu sunt supuse nimănui, iar acest spirit de independență rezonează profund cu scriitorii și pictorii, care adesea trăiesc după propriile reguli.
Jean Cocteau spunea că „pisicile sunt spirite care au venit pe Pământ pentru a ne învăța că nu totul trebuie să aibă un scop.” Așa cum un pictor își lasă pensula să danseze pe pânză fără să știe exact unde îl va duce fiecare mișcare, pisica se plimbă prin lume fără nicio grabă, fără nicio explicație.
Un echilibru între apropiere și distanță – la fel ca inspirația
O pisică nu te sufocă cu atenția ei, dar este mereu acolo, prezentă în tăcere, așa cum un gând poetic îți pândește mintea, așteptând să fie scris. Ea poate sta ore întregi lângă un scriitor fără să-l deranjeze, doar torcând, creând un fundal sonor care pare să ajute gândurile să curgă.
T. S. Eliot nu doar că iubea pisicile, dar le-a și transformat în poezie – volumul său Old Possum’s Book of Practical Cats a fost inspirația pentru celebrul musical Cats. Un semn clar că acești companioni enigmatici pot deveni artă pură.
Tovarăși ai liniștii și ai reflecției
Într-o lume zgomotoasă, unde totul pare să ceară atenție imediată, pisicile oferă o altă perspectivă: cea a așteptării, a liniștii contemplative. Nu se grăbesc nicăieri, nu aleargă după nimic, dar sunt mereu acolo, în prezent.
Pictori ca Klimt și Picasso le-au pictat, scriitori ca Haruki Murakami le-au făcut personaje, iar iubitorii de frumos le-au așezat pe pervazuri, unde privesc lumea cu un aer superior. Poate că, într-un fel, toți artiștii au ceva dintr-o pisică în ei: o combinație între independență, mister și o nevoie profundă de a privi lumea cu ochi diferiți.
Pisicile lui Borges
Poate de aceea iubim pisicile – și poate de aceea ele ne iubesc înapoi.
Balada motanului
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.
Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.
Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.
Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.
Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.
„Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ…
te uită… zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort…”
Lecții de viață – „Șapte minute după miezul nopții (A Monster Calls)”