Nichita în amintirile lui Adam Puslojić
Poetului și traducătorului sârb Adam Puslojić – care este, din 1995, și membru de onoare al Academiei Române – i se spune prietenul literaturii române.
Puslojić i-a tradus în limba sârbă pe cei mai mari poeți români, de la Eminescu la Bacovia, Arghezi și, mai ales, Nichita Stănescu. De Nichita îl leagă zeci de amintiri și o prietenie frumoasă ca un mit.
Adam Puslojić cu o copie a unuia din autoportretele lui Nichita
Printre mărturisirile poetului – într-un articol semnat Anca Bălălău, din 11 martie 2021 – iată una legată de ultima sa întâlnire cu Nichita:
”Așa cum am spus, a scris 27 de autoportrete. Primul și ultimul din cele șapte scrise la Belgrad, au fost de fapt un joc euristic. Nichita a venit la mine la masă, unde îl aștepta toată lumea glorioasă: Desanca Martinovici, Milenka Vasco Popa, președintele nostru cel pe care l-ați cunoscut, el a venit primul, locuia la niște km de Dunăre.
Îi zic: ”Măi, bătrâne, scrie tu ceva, până vin ceilalți.”
Aveam un caiet uriaș, caseta teoretică a clocotismului. Noi am avut o mișcare de avangardă, clocotismul, unde au participat puternic Nichita, Geo Bogza, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gellu Naum, o mulțime de pictori, Sorin Dumitrescu, Corneliu Baba, Mircea Dumitrescu etc.
I-am dat acel caiet și văzând ce era pe masă, plin de mâncăruri incredibile, icre, cârnați, fasole, îmi zice: ”Acum n-am talent”.
”Bine, îi zic, scrie atunci așa: eu poetul național al României, Nichita Hristea Stănescu, azi n-am talent. Pui data și te semnezi.”
Mi-a luat caietul și a dispărut cam vreo două ore. Credeam că a adormit în cameră. Întrebau musafirii de el. La un moment dat apare transpirat, îmi întinde caietul pe care nici nu l-am deschis atunci. A rămas până la finalul petrecerii, nu se îmbătase, i-am condus pe toți musafirii și voiam să-l duc și pe el. Abia după ce au plecat toți, am deschis caietul și am găsit ceea ce scrisese:
”Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbește”. Și asta, prin destin, i-a devenit epitaf…
Ultimul autoportret scris tot la Belgrad sună așa ”Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit m-a înfiat cuvântul. Eu? Care eu?” A fost cu două luni înainte de a muri.”
Trist cântec de dragoste
Numai viața mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba știe gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăsește.
Aerul e-nalt, tu ești înaltă,
tristețea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc mașinile.
Vine o vreme când plouă rece
și toate femeile poartă capul tău
și rochiile tale.
Vine și o pasăre mare, albă.
Citește și Nichita Stănescu – Oamneii sunt păsări
foto sursa
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
