… de ce iubim pisicile? Bineînțeles, mă refer la noi, cei care suntem cat lovers declarați, deoarece, după cum prea bine știm, lumea iubitorilor de animale se împarte în două mari categorii: cei care preferă pisicile și cei care preferă câinii (mie îmi plac și cățeii, nu mă înțelegeți greșit, vă rog!). Înainte de-a răspunde la această întrebare, voi desena o hartă (schematică, ce-i drept) a drumului anevoios parcurs de Mica Felină. Scopul acestui articol nu este de a crea o dezbatere Câini vs. Pisici (eventual cu o altă ocazie, dacă sunteți de-acord), ci de-a aduce un mic omagiu pufoșeniilor noastre preferate, reușind astfel să le cunoaștem mai bine originile și să înțelegem anumite comportamente specifice felinelor.
Chiar dacă nu se știe exact când a apărut pisica, majoritatea cercetătorilor consideră că predecesorul ei cel mai vechi este Miacis, un animal similar nevăstuicii, care a trăit în urmă cu aproape 40-50 milioane de ani. Miacis este considerat a fi strămoșul mai multor animale terestre carnivore, inclusiv al câinilor.
Pisicile au fost acceptate ca animale de companie în Egipt în urmă cu aproximativ 5000 de ani, iar multe dintre rasele cunoscute azi au evoluat din pisicile egiptene antice. Ele foloseau egiptenilor la pescuit, vânatul păsărilor, precum și la îndepărtarea rozătoarelor din depozitele de cereale de pe Nil; pisica a devenit foarte valoroasă, astfel ea a devenit protejată prin lege. Cultul pisicii în Egipt a dăinuit mai bine de 2000 de ani, Zeița Bastet (Zeița Pisică) numărându-se printre cele mai sacre zeități. Țara Soarelui Răsare a dezvoltat, la rândul ei, un cult al pisicii, artiștii japonezi realizând excelente picturi realiste cu pisici, unele fiind considerate magice în Antichitate. Micuța Maneki-Neko se număra printre cele mai populare pisici japoneze, aducând fericire și noroc, iar budiștii venerau pisicile după moarte, Tokyo găzduind templul Go-To-Ku-Ji, care le este dedicat.
Din păcate, Evul Mediu și superstițiile sale au adus defăimarea pisicii, privită în acea perioadă ca pe un instrument al Diavolului. Persoanele care dețineau pisici erau suspecte de vrăjitorie, iar bietele animale erau schingiuite în fel și chip sau ucise în mod direct. Aceste practici au condus la înmulțirea necontrolată a șobolanilor și, implicit, a bolilor care au făcut ravagii în Europa, cum ar fi ciuma.
Cu toate acestea, în jurul secolului al XVII-lea, pisicile au început să fie din nou acceptate, însuși Cardinalul Richelieu fiind un renumit iubitor de pisici. Mulți scriitori deținători de pisici, cu precădere din Franța și Anglia, au avut Mica Felină drept muză. Nu doar cei care mânuiesc bine cuvântul au iubit (și iubesc) pisicile, ci și muzicienii, cum ar fi Gioacchino Rossini sau Maurice Ravel și artiștii plastici, printre care marii Leonardo da Vinci și Pablo Picasso. Primele expoziții de pisici și asociații pentru pisici au luat ființă la sfârșitul secolului al XIX-lea în Anglia și în SUA. Chiar și în ziua de azi se mai păstrează anumite superstiții provenite din obscurul Ev Mediu în ceea ce privește pisicile, cea mai răspândită fiind aceea conform căreia pisica neagră ar aduce ghinion (nimic mai greșit, dacă mă întrebați pe mine). Este probabil mai puțin cunoscută pasiunea unor frumoase doamne ale cinematografiei pentru pisici, cum ar fi Grace Kelly, Elizabeth Taylor, Brigitte Bardot sau Romy Schneider (care a jucat în „Ciao Pussycat”), așa cum puțini îl știu pe motanul New, cu ochi albaștri, al celebrului Laurence Olivier (vezi foto).
Pisica este animalul domestic ideal pentru persoanele mai comode (așa, ca mine, recunosc!), iar dacă stai la apartament, cu atât mai bine. Fiecare pisică, asemeni oricărui alt animal, are însușiri care o fac unică, dar există câteva caracteristici general valabile: prima a fost dedusă de cititor din fraza anterioară, mai exact, pisica are nevoie de confort. O pisică de apartament poate trăi între 15-20 de ani (cu mâncare specială pentru pisici, vaccinuri și controale periodice la medicul veterinar, se-nțelege), în timp ce pisicilor vagaboande sau care sunt lăsate să vagabondeze le scad dramatic șansele la longetivitate (o pisică lăsată în voia sorții trăiește în jur de 7-8 ani).
Cea mai bătrână pisică din lume, Nutmeg, a murit la 32 de ani, la sfârșitul lunii septembrie, 2017, așadar există și excepții fericite de la regulă. Pisicile sunt foarte sensibile la zgomote puternice și preferă rutina (de asemenea, dorm foarte mult, în jur de 14 ore pe zi), de asta au nevoie de liniște.
Pisica simte atunci când stăpânul ei se simte rău (fizic sau psihic), așezându-se cât mai aproape de zona dureroasă. Undele emanate de torsul pisicii au efect calmant asupra omului. Pisica poate părea rece și nepăsătoare, dar în realitate este vorba de firea ei de prădător independent; pisica va veni la tine atunci când va dori și va „impune” joaca atunci când are chef, ea nu poate fi cu adevărat dresată. Până când va învăța să-și facă nevoile la litieră, s-ar putea să își marcheze teritoriul prin casă, iar dacă îți dorești o pisică cu blană lungă, pregătește-te s-o piepteni zilnic (doar dacă are ea chef, altfel s-ar putea să te trezești cu o gheruță năzdrăvană care te „mângâie” pe braț. Nu trebuie să te superi, pisicuța este, în esență, un tigru mai mic). Vrei, nu vrei, pisica va scuipa ghemotoace de blană periodic, de asta are nevoie de iarbă pentru pisici (care-i curăță stomăcelul).
sursă fotografii: google.com
Să mă întorc la întrebarea inițială: de ce iubim pisicile? Pentru că sunt ceasul nostru deșteptător dimineața, când nu auzim alarma, pentru că au ochișori rotunzi și inocenți care ne fac să ne topim instant, pentru că au lăbuțe delicate, rotunjoare și drăgălașe, cu pernuțe moi, pentru că ne fac ziua mai bună atunci când suntem triști, pentru că nu ne judecă niciodată (cel puțin nu verbal, n-ar avea cum, altfel poate că ar face-o), pentru că sunt pufoase și călduțe, pentru că au pasul ușor, elegant, feminin… și aterizează întotdeauna în picioare, miau! Trebuie să recunosc, pisicile mă fascinează. Dacă aș sta să mai cuget, cu siguranță lista ar fi mai lungă, dar atunci când iubești (indiferent de felul iubirii), e greu să spui de ce.
M-am născut în Cluj-Napoca, județul Cluj, la data de 22 ianuarie 1995. Am absolvit Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia” (secția artă dramatică, promoția 2010-2014), Facultatea de Istorie și Filosofie (secția Filosofie, nivel licență) în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca (promoția 2015-2018) și cursurile masterale ale Facultății de Litere, în cadrul aceleiași universități (masteratul de Studii Literare Românești, promoția 2018-2020). Am publicat poezii în revistele „Literatura de Azi”, „Cenaclul de la Păltiniș”, „eCreator” și „EgoPHobia”, fiind membră a Cercului Literar de la Cluj, începând cu iarna anului 2017 până în vara anului 2018 și membră a Cenaclului Literar Studențesc „Vox Napocensis” începând cu luna decembrie a anului 2019 până în luna mai a anului 2020. De asemenea, am publicat texte de proză scurtă în revista on-line „Catchy”. În anul 2021 am publicat un grupaj de poezii în antologia bilingvă (româno-suedeză) a editurii Bifrost „Echivalențe”. Momentan, urmez cursurile Școlii Doctorale de Filosofie în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai” (Cluj-Napoca), pregătind o teză de doctorat în domeniul eticii aplicate.
