Plouă de trei zile. O ploaie rece, de toamnă. O ploaie care trezește reumatismul din oase. Bătrânul coboară cu greu din mașină, mormaie ceva, apoi trântește portiera și se îndreaptă spre ușa de sticlă groasă. „Sosiri pe naiba, niciunul nu rămâne îndeajuns de mult”.
Mai merge puțin și se oprește în fața panoului de afișaj al zborurilor. Zborul Air France 1034 nu are întârziere.
În spate, femeia ia fetița de mână și plătește. Șoferul îi mulțumește politicos și pleacă. Fetița râde și strânge ursulețul de pluș la piept. Azi vine tati și o să-i aducă ceva frumos și o să-i citească seara povești și o să o ducă pe umeri prin casă și n-o să mai plece niciodată. Așa i-a spus tați ieri după ce a întrebat-o dacă a fost cuminte și ea i-a răspuns că da. De fapt, ea fusese aproape cuminte. Doar o singură dată nu o ascultase pe mami când nu adormise imediat ce mami închisese ușa. Atunci o auzise pe mami cum se ceartă cu bunicu’. Bunicu’ țipa la mami și mami țipa la bunicu’.
Își pusese mâinile la urechi dar tot îi auzise cum se ceartă. Bunicu’ îi spunea lui mami că din cauza ei plecase tati să muncească pe la străini, în loc să stea acasă la el și să se bucure de familie. Tati fusese obligat să plece pentru că mami nu câștiga destui bani. Ce serviciu e ăla de traducător, cum să poată mami să crească un copil cu un salariu de traducător? Fetița nu știa ce serviciu are mami dar nu-i plăcea când bunicu’ țipa la mami.
Apoi bunicu’ spusese că-l doare inima, că s-a enervat, și mami îi adusese un pahar cu apă și un medicament. O pastilă mică și roșie pe care bunicu’ o băga sub limbă când se enerva. Și se enerva des bunicu, din orice se enerva. Dar mami îi spusese ei odată, mai demult, că nu trebuie să-i fie frică de bunicu’, că nu-i om rău. Doar că e un pic bătrân și un pic bolnav. Și e singur. De când a murit bunica, bunicu’ e atât de singur încât uneori vorbește el cu el. De aceea l-a și adus mami să locuiască cu ele, să nu mai fie atât de singur. Dar chiar și așa, bunicul vorbește uneori el cu el. Când crede că nu-l aude nimeni, își ia capul în mâini și vorbește el cu el. Adică el el cu el bunica.
„De ce m-ai lăsat singur, Leano, de ce te-ai dus înaintea mea?”
“Da’ tu crezi că am vrut eu să mă duc Dorule, așa crezi, că am vrut eu să vă las și să nu-mi văd nepoții?”
După ce băgase pastila sub limbă, bunicu’ adormise și începuse să sforăie. Iar mami începuse să plângă. Atunci fetița deschisese ușor ușa și o privise pe mami cum plângea. Se dusese la mami și se așezase lângă ea, pe canapea. Mami se ștersese la ochi cu dosul palmei și o întrebase de ce nu dormea. Nu putea să doarmă, îi spesese fetița, era nerăbdare să -l vadă pe tati, de aceea nu putea să doarmă. După ce hotărâsera să-i facă o surpriză lui tati și să-l aștepte la aeroport, fetița adormise la mami în brațe, cu gândul la aeroport.
În fața ușii de la intrarea în aeroport, fetița îi zâmbește femeii. „Un zâmbet știrb, doi dinți lipsă, fix în față, dar e atât de drăguță”, se gândește femeia. Stă și socotește puțin. O s-o mai recunoască oare Vlad? Copiii cresc atât de repede… Ce prostie, continuă în gând femeia, o s-o recunoască, cum nu, doar vorbim în fiecare seară pe zoom.
Chit că asta îl enerva de fiecare dată pe bunicul, ele tot vorbeau în fiecare seară cu Vlad, pe zoom.
– Voi și ecranele astea ale voastre, ați înnebunit de tot. Ce, parcă pe vremuri existau ecrane? Păi nu existau. Nici măcar curent electric nu exista. Și ce? Am murit fără? N-am murit nici măcar în război și nici în foametea de după. Mămăligă cu pământ, asta am mâncat săptămâni în șir și n-am murit. Ce știți voi azi? Voi știți doar să stați toată ziua cu fața în ecrane.
– Da’ de ce nu te duci matale în camera dumitale să nu te mai enervezi atât. Dacă tot nu vrei să vorbești cu Vlad prin ecran..
– Eu aștept să-i vorbesc când l-oi vedea în carne și oase în fața mea. Atunci o să-i vorbesc, așa să-i spui.
Ieri, când femeia îi propusese bunicului să vină și el la aeroport, bunicul nu refuzase. Nu mai ieșise de multă vreme în oraș și la aeroport nu mai fusese de când plecase Vlad prima oară în Franța, să tot fie vreo patru ani. Sau poate chiar mai multi? În ultimul timp îi cam juca feste memoria. Dacă Amalia avea acum cinci ani și Vlad lucra încă la institutul de calcul când se născuse Amalia, atunci nu puteau să fie mai mult de cinci ani de când a plecat Vlad să muncească la alții. Dar chiar și așa erau multi. Mulți domle, mult prea mulți.
Când ajunge dincolo de ușa de sticlă, femeia lasă fetița jos și-și caută ochelarii în geantă. Până la urmă îi găsește. Citește. Zborul Air France 1034 nu are întârziere. Bătrânul găsește un scaun liber și se așează.
– Zece lei i-ai lăsat?
– Ei, nu i-am lăsat nimic, ți s-a parut doar.
– Nu mi s-a părut deloc. Am văzut cum i-ai lăsat zece lei. Zece mii de lei vechi. O avere. Și pentru ce, pentru zece kilometri pe contor? Că doar i-am plătit deja doi lei douăzeci pe kilometru.
– Ei, tată socru, cum le vezi tu pe toate. Și ce dacă i-am lăsat, a fost drăguț că ne-a așteptat. Alții nu ne-ar fi așteptat.
– Ascultă la mine fato. Face parte din meseria lui să aștepte. Pentru asta e plătit, să-ți intre bine în cap. Crezi că mie mi-a dat vreodată cineva ceva în plus când turnam metal încins cât era noaptea de lungă? Și era muncă, nu glumă, nu ca toți derbedeii ăștia care stau cu fundul în mașină și cică muncesc. Și tu ce faci? Le dai bacșiș și-i faci să se simtă și mai importanți.
– Ei, nu e chiar așa tată socru, omul a fost drăguț, a și glumit cu Amalia și a dat muzica mai încet când l-am rugat.
Fetița nu-i ascultă. E nerăbdare să-l vadă pe tati și nu poate să stea locului. Se învârte ca un tititez în jurul lor, sare de pe un picior pe altul și vorbește cu ursul din brațele ei.
– Dar mai stai locului odată, că m-ai amețit, îi spune femeia, deja obosită.
– Dar mai las-o și tu, că e copil, are energie și trebuie să o consume, îi spune bătrânul femeii. Pe vremea mea copiii intrau în casă doar ca să doarmă. Uneori, când era cald și bine, nici de dormit nu dormeau în casă. Azi îi cocolositi de parcă ar fi buricul pământului.
Femeia nu-i răspunde. E prea obosită ca să mai spună ceva. Privește doar panoul cu orarul zborurilor și așteaptă să se facă ora unu fără un sfert, să aterizeze avionul cu Vlad. Abia așteaptă să-i sară în brațe lui Vlad, să-și îngroape capul în umărul lui și să-i spună să n-o mai lase singură niciodată.
La doisprezece și douăzeci zborul Air France 1034 dispare de pe panoul de afișaj. Femeia tresare. S-o fi întâmplat ceva, o defecțiune la panou, ceva. Oamenii în jurul lor încep să se agite. Șoapte amestecate, presupuneri. Un țipăt, un hohot de plâns, mai multe țipete. De departe se aud o sirenă. Oamenii vorbesc din ce în ce mai tare. Cică au anunțat la televizor că s-a prăbușit un avion la Balotesti. Venea de la Paris. Ceva probleme la aterizare, încă nu se știe ce și cum. Nici un supraviețuitor. Bătrânul rămâne mult în fața panoului, privind dincolo de el. Nu i-au plăcut niciodată ecranele.
Femeia începe să tremure. Fetița se oprește din învârtit și-și strânge ursul la piept. Cineva o strigă pe femeie dar ea nu aude. Cineva o atinge. O zgaltaie de umăr. Femeia tresare.
– V-ați uitat telefonul în taxi, îi spune bărbatul. Cred că v-a alunecat din geantă. A tot sunat, m-am gândit că e ceva importat. Mă bucur că v-am găsit.
Femeia se uită la bărbatul din față, dar nu-i spune nimic. Îl știe de undeva, nu-și dă seama de unde. Ia telefonul. Zece apeluri pierdute de la Vlad. Femeia își șterge lacrimile cu mâneca și o ia pe fetiță de mână.
Lui Vlad nu i-au plăcut niciodată surprizele..

Numele meu este Daniela Toader și lucrez în IT. Am trăit 18 ani în Franța și apoi m-am întors in
Romania.
Am publicat mai multe texte pe omiedesemne, in Catchy , LiterNet si 2 proze scurte în două volume
colective :
Dincolo de aparente (editura Hoffman, 2018)
Inima nu face riduri (editura Siono, 2020)
Și un roman : O săptămână fară un pic (editura Berg, 2019)
Am două bloguri “literare”, pe care scriu (aproape) zilnic
Abisurile.com
Abisuri.com
Mi-a plăcut să scriu dintotdeauna, iar metaforele reprezintă felul meu de a nu spune lucrurilor pe
nume. Consider că “stilul propriu este cel în care cuvintele curg fără dificultate, cel în care nu
stai cinci ore să compui un text”.
Am făcut mate-fizică – informatică şi apoi Electronică. Aşa era la modă pe vremea aceea.
Pardon, era singura cale posibilă pentru a “deveni”. Am lucrat puţin în România şi apoi m-am
înfuriat pe sistem şi am plecat “dincolo”. Încet-încet, m-am înfuriat şi acolo pe sistem, dar nu
mai aveam ce face. Pasul era făcut. Omul nu e niciodată mulţumit cu ce are. Şi asta e perfect.
Datorită acestei nemulţumiri continuăm să avansăm. Offline sunt raţională, carteziană şi foarte
logică. Din când în când, mai calc pe lângă, undeva între romantic şi sentimental. Online sunt în
principal Abisurile, chestia aceea pe care puţini o înţeleg şi care mă defineşte. O replică la “mate-
fizică”. Sau poate o prelungire. « Eu-ul » interzis cum ar veni.
Mi-a plăcut să scriu dintotdeauna. În clasa a opta profesorul de limba română m-a felicitat în faţa
întregii clase pentru felul subtil în care am integrat descrirea unui personaj într-o relatare de
fapte. Ar fi trebuit să particip la olimpiada de română pe judeţ, dar n-am putut căci mă tăiasem în
palma dreaptă într-un ciob pe derdeluşul din spatele casei. Am plâns trei zile. Am scris şi poezii
pe vremea liceului inspirată de Minulescu şi Sorescu. Apoi a venit facultatea, joburile de după
facultate şi am uitat de pasiunea pentru scris. La un moment dat am lansat un proiect
„Promovarea României” şi am scris câteva articole despre lipsa autostrăzilor din România. Mi-
am dat astfel seama că scrisul este o eliberare şi am continuat.
Am făcut informatică şi m-au pasionat schemele logice. În facultate le făceam algoritmii
colegilor, uneori mergeam la examene în locul lor (oups, rămâne între noi). Electronica am ales-
o pentru că mă enerva radioul de acasă care mergea numai când voia el. În plus, suna şi foarte
bine. Nu s-a prins de mine partea cu „tranzistoarele & co”. N-am fost niciodată o fire practică.
Cel mai mult mi-a plăcut „Architectura microcalculatoarelor”, îmi dădea posibilitataea de a
imagina chestii noi într-o anumită logică. Ca specializare am ales „Inteligenţa artificială” , îmi
plăcea cum sună şi propunea o viziune diferită asupra lumii. Cred că legătura între partea mea
„reală” şi cea „umană” este creaţia.