vocile îmbrăcate în costume de piele, cu pălării
grele de fructe, din cele
mai fistichii
închiriază corăbii și pășesc cu mările din loc în loc
cărându-mă până la epuizare
se uită luung la mine
și lupi de apă sărată le circulă, liber,
prin intestine
slujindu-mă, spun ele.
ce mai credincioase mincinoase.
de setea asta nu mă va scăpa nicio gură
și rănile ei se vor trata în zadar cu untură
din cozi de pește
am ridicat în mâini vietățile de sub pietre
și le-am dus cu repezeală-napoi, căci din ele
mă zbăteam tot eu, prinsă-ntre
fălcile pofticioase de clește.
foto painting Karolina Palmér sursa
Citește și te-am iubit
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
