Diminețile au o sfială
de cafea  mângâiată aspru
cu dinții, de scorțișoară
Mi se agață de umăr, prin păr
și dau să plec
timpul din pieptul tău
să-l înduplec
nenumărate doruri, în șanțuri
de palme să număr

Mă-ndeamnă ziua, din priviri,
să nu tac
atunci când toamna
mă-nțeapă-n stomac
și să cobor, naibii, pisica 
neagră ce plânge-n copac

Când mi-e tot mai seară de tine,
fără să sper,
ceasul e dat înapoi,
viața gonește, ca apucată, pe sârmă
dedesubt
veșnicul șantier

Ne-mbrățișăm disperat și final 
cum ne-a făcut mama, goi,
năuci mai suntem, mai sperăm că 
limbile ceasului (nu) suntem noi.

foto tumblr.com

Citește și Îndoială