E foarte interesant cum capătă în sinea fiecăruia ”karmă” negativă sau pozitivă anumite valori colective desemnate prin noțiuni abstracte. Investim în aceste nuclee de sens o charismă sau o încărcătură repulsivă.
Toți avem noțiuni fetiș sau noțiuni-țap-ispășitor.
Îmi surprind modul propriu de a manevra și investi cu sentiment vocabularul. Când aud de frumusețe încep să salivez precum câinii lui Pavlov. Îmi dau seama și de cât de prost se prezintă în arhivele minții mele noțiuni precum cea de intelectual. E clar că mi s-a cășunat pe ea și e clar că despre karmă proastă e vorba.
Frumusețea nu e în artă, arta e la periferia ei, e o umbră… nu e nici în trup, e în simțuri, e în puterea simțurilor de a modula realitatea și de a o redefini prin intensitate. Frumusețea e harul trupului de a simți limpede, e înțelegere cu corpul. E stare de grație a simțurilor, e o transă a lor. De aceea o văd charismatic.
foto: Katia Chausheva
Unii ar spune că inteligența nu poate fi niciodată rea, eu îmi imaginez monștri geniali. Îmi spunea un prieten virtual ceva care mi-a mers la inimă: ”intelectualul din fiecare dintre noi e o lepră, nu te gândi că e scutit careva”. Nu mă gândesc. Cred sincer că toate mințile sunt găunoase și toate trupurile neprihănite.
Alții ar spune că empatia și compasiunea fac minuni și că nu pot fi niciodată nefaste. Ba pot fi. Și nu doar când sunt ipocrite. Alții evaluează că solidaritatea umană e neprihăită. Sau au un cult pentru libertate.
Fiecare are un centru de greutate în ceva. Pentru experiența fericită suntem fiecare dispuși la sacrificii și renunțări. Dar nu e doar o ideogramă sufletească a ei ceea ce ne ține în transă. Uneori experiența asta nici nu s-a consumat real, a fost doar presimțită.
Sunt tentată să cred că valorizăm ceea ce ne lipsește cel mai tare. E greu să exulți că ai ce ai sau că ești cine ești… E necesară o distanță, o tânjeală, o melancolie pentru ca lucrurile să capete contururi captivante sau foamea. Când ne e foame binecuvântăm bucatele.
Mintea lucrează asiduu în acest sens, face eforturi să fixeze sursele cunoscute sau bănuite de satisfacție și împlinire în tot felul de construcții și constructe și cazemate semantice… Toate mașinăriile gândirii se mobilizează în acest sens.
Cel mai uimitor lucru legat de puterile conștiinței mi se pare această predispoziție spre a produce iconocrafie și alte elemente de cult în jurul sursei de împlinire râvnite. Omul resimte ca pe un sacrilegiu sau ca pe o trădare faptul de a fi mulțumit și in alt fel. Se privează de satisfacțiile care nu se asociază valorilor pe care le-a consacrat în sinea lui. Sau le neagă.
Asta se întâmplă în plan subiectiv. Obiectiv, maniheismul e afacere ratată, nu reflectă o realitate. Herman Hesse vorbea de Abraxas în „Demian”. De o zeitate duală care sălășluiește în esența a tot ce poate fi trăit. Viziunea e cumva nietzscheniană, dar o prefer pe a lui Hesse. El e mai puțin ”fioros” în a revendica sacralitatea naturii și a instinctelor, are un temperament mai calm și mai blajin… Înverșunarea lui Nietzsche îl menține cumva în câmpul confruntării, deci în planul ”binelui și răului”, deși el se vrea mai presus. Tonul face muzica.
Împăcarea, e drept, vine atunci când reușim, mergând pe sârmă poate, să mizăm pe ceea ce ne pare, nu atât incoruptibil sau inalterabil, nefalsificabil, cât suficient de vast, de cuprinzător, de profund, de puternic încât să reprezinte o resursă inepuizabilă. În fond, tot ce vrem e să fim eterni, nu?
Bineînțeles că nu cred că frumusețea e infailibilă sau doar ”benefică” sau neprihănită, ingenuă în orice condiții. Mizez pe ea pentru că de ea nu mă satur. Nu îmi e niciodată îndeajuns. Mizez pe pasiune din același motiv, e un perpetuum mobile interior, o stare de necesitate, o foame, un neajuns, o tensiune.
Și mai e ceva: devenim coruptibili și pervertibili când suntem sătui, plictisiți. Valorile noastre nu ”bune” în sine, sunt cele care ne mențin buni.
Citiți și „Multe otrăvuri pentru a muri după plac…”
