Nimeni n-a mai îndrăznit, până la el, să proclame moartea lui Dumnezeu…

Friedrich Wilhelm Nietzsche a fost un filolog, filosof, poet, pianist și compozitor, născut 15 octombrie 1844 la Röcken, Prusia, trecut în marea pace la 25 august 1900 în Weimar, Germania.

Viața intelectuală a lui Friedrich Nietzsche îi dezvăluie statutul de susținător al filosofiei existențialiste, care pune accentul pe evoluția personală, claritatea mentală și mișcările de putere și voință liberă. Scund, pe jumătate orb, afectat de dureri de cap și alte afecțiuni, Nietzsche oferă biografilor o poveste a unei vieți plină de incidente ciudate și bizare, care contrastează cu imaginea pe care o avem astăzi despre unul dintre adevărații giganți din istoria filosofiei și a literaturii.

Nietzsche a trăit o existență solitară și singuratică, distrugând manuscrise care au fost în mare parte necitite și neapreciate până în ultimii ani ai vieții sale. Adolf Hitler va exploata mai târziu legătura sa cu lucrările lui Nietzsche în încercarea de a da o „strălucire intelectuală„ filozofiei naziste crude și distructive – o dezvoltare care a periclitat istoric reputația filosofului până la sfârșitul secolului al XX-lea. Oricât de fascinant este corpul filosofului, așa sunt și detaliile incredibil de bizare și ciudate ale vieții lui Friedrich Nietzsche. Iată câteva dintre ele.

Nietzsche a devenit profesor la vârsta de 25 de ani –   O realizare nemaintâlnită la vremea aceea.

Friedrich Nietzsche a fost numit profesor de filologie la Universitatea din Basel la vârsta de 25 de ani. În toamna anului 1868, profesorul și mentorul lui Nietzsche la Universitatea din Leipzig, Friedrich Ritschl, l-a recomandat pe Nietzsche pentru a susține un curs la Universitatea din Basel, în ciuda faptului că Nietzsche nu-și terminase studiile de doctorat.

Universitatea din Basel a conferit gradul de profesor pe baza revizuirii strălucitoare a lui Ritschl; Nietzsche a început să învețe imediat în vara anului 1869 și a fost rapid promovat pe o catedră completă – o realizare absolut remarcabilă, dovedind geniul său autentic.

Nietzsche a avut doar o relație romantică, despre care se știe că a rămas în fază platonică, deși i-a influențat opera.

Este ironic faptul că Nietzsche a spus odată: „Ah, femeile, fac văzute și nevăzute”, căzând victimă acestei magii incomprehensibile exercitate de femei, în viziunea lui. La 25 aprilie 1882, el a fost prezentat de un fost student și filozof, Paul Ree,  fascinantei Lou Andreas-Salomé, o tânără de 21 de ani, la Bazilica Sf. Petru din Roma. Nietzsche a salutat-o metaforic, vrăjit de apariția ei:  „Din ce stele am căzut aici împreună?” Lou, un pic mai stăpână pe sine, a răspuns: „Eu am venit din Zurich.”

În termen de o săptămână, Nietzsche nu numai că a propus căsătoria, ci a făcut-o și prin Paul Rée, care era de asemenea interesat de Salomé.

Lou Salomé, Paul Rée, Friedrich Nietzsche

Desi îndrăgostită profund de spiritul său, aceasta îi refuză de două ori cererea în căsătorie, preferând un mariaj care îi oferea siguranța materială, niciodată consumat însă, cu filologul Friedrich Carl Andreas, compromis ce îi oferă în schimb libertatea de a călători, de a se iniția, precum și o pregătire pentru o dragoste pe cât de puternică, pe atât de transfiguratoare. Regretele tardive și confesiunea filozofului de la Weimar (”N-am întâlnit niciodată un spirit atât de înzestrat și de profund… Lou este, pe departe, cea mai sclipitoare persoană pe care am cunoscut-o vreodată”) n-au făcut decât să creeze drumul unei noi perspective spre psihanaliză, care se va dovedi idealul ei statornic. Ei i se datorează însă geniala creație revoluționară a părintelui nihilismului, „Așa grăit-a Zarathustra”, opera pe care Nietzsche o concepe – ca o fericită ironie a sorții – la nouă luni după despărțirea de femeia care i-a insuflat ideea acestei capodopere.

Nietzsche s-a retras după 30 de ani și a trăit în afara societății.

Pentru cea mai mare parte a vieții sale, Nietzsche a fost afectat de diferite maladii, atât reale cât și imaginare. El a fost cel mai profund afectat de durerile de cap, tulburări digestive și greață. Faptul că avea o vedere extrem de slabă, care a dus până aproape de până la orbire, de asemenea, i-a întrerupt frecvent viața profesională și a dus, spre final, la izolare deplină.

În cele din urmă, aceste condiții vitrege l-au forțat pe Nietzsche să renunțe la  profesoriatul său la 2 mai 1879. Prin intervenția președintelui departamentului, el urma să primească o pensie egală cu aproximativ două treimi din salariul său anual pentru o perioadă de șase ani. Nietzsche a folosit această bursă pentru a călători între sudul Franței și Italia în timpul iernii și în Elveția și Germania în vara anului, trăind în camere închiriate, îngropat în manuscrise.

În 1889, Nietzsche a fost nevoit să abandoneze scrisul, din pricina unei nevroze serioase care l-a doborât.

La 3 ianuarie 1889, doi polițiști din orașul Torino, Italia, au fost solicitați în Piazza Carlo Alberto, unde un bărbat, impresionat de scena în care un om își bătea cu bestialitate calul, s-a așezat în fața animalului protector, încercând să împiedice masacrul.  Identificat ca Friedrich Nietzsche, germanul care trăia într-o casă de oaspeți din apropiere, a fost condus în camera lui iar rudele au aflat după căteva zile de întâmplare. După acest incident, filozoful va rămâne cu sechele psihice puternice, fără a-și mai reveni complet. Până la moartea sa, mut și aproape orb, el nu va spune sau scrie nimic inteligibil pentru restul vieții sale, trăind izolat în podul casei natale, în Naumburg, Germania, iar mai apoi la Weimar.

Nietzsche și mama sa, portret

Nietzsche a fost aproape tot timpul sedat, dar a continuat să se comporte patologic, iar printre altele a trimis scrisori grandioase soției lui Richard Wagner, Cosima – cu care nu a comunicat ani de zile – și foștilor asociați de la Universitatea din Basel, Franz Oberbeck și Jacob Burckhardt, și chiar cancelarului german, Otto von Bismarck. Aceste scrisori, cunoscute sub numele de „Letters Madness” au indicat în mod clar o minte excepțională, însă căzută în întuneric mult prea curând și, din nefericire, definitiv.

Nietzsche nu a avut parte de nicio atenție reală în timpul vieții sale.

Cărțile lui Friedrich Nietzsche s-au vândut prost, tipărite la început în 500 până la 1000 de exemplare ocazionale, iar multe dintre cărțile sale pur și simplu au fost scoase de pe piață după prima lor publicare. Cauza acestei repudieri a societății la care a fost supus  stă în afirmația „Dumnezeu a murit”, care a cunoscut, de-a lungul vremii, interpretări care mai de care mai variate, dar care a fundamentat, în esența lui ideatică, nihilismul, una dintre doctrinele filozofice importante ale veacului trecut. O interpretare interesantă și bine argumentată citiți accesând acest link.

O teorie a lui Nietzsche: eterna reîntoarcere.

Munca lui Nietzsche este, în esență, o genealogie critică a culturii occidentale moderne și toate valorile sale morale (din interpretarea creștină a lumii), politice (democrație, egalitarism), filosofie (platonism, dar mai ales Socratismul și toate formele dualismului metafizic) și religioase (creștinism și budism). Expunerea ideilor sale ia în totalitate o formă aforistică sau poetică, așa cum se întâmplă în „Așa grăit-a Zarathustra”, regăsindu-se în cărțile ulterior apărute ca „învățături” menite să inducă progresul și ieșirea de sub hegemonia dogmelor religioase depășite prin limitarea libertății și a individuației.

Două ipostaze ale aceluiași eu, fețe ale unui geniu plurivalent:

Zarathustra: „Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteți absolut singuri și v-ar spune: „această viață pe care o trăiești acum și pe care ai trăit-o până acum va trebui să o trăiești încă o dată și de nenumărate ori; și nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând și fiecare suspin și totul, oricât de mic sau de important în viață se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeași succesiune – chiar și acest păianjen și aceste raze de luna printre copaci și chiar și acest moment și chiar și eu. Clepsidra eternă a existenței este răsturnată din nou și din nou și tu odată cu ea, grăunte de țărână”. Nu v-ați arunca la pământ și l-ați blestema, scrâșnind din dinți, pe demonul care v-a vorbit așa?” ( „Așa grăit-a Zarahustra”). 

Nietzsche: „Dacă în tot ceea ce vrei să faci începi prin a te întreba: Oare sigur vreau să fac asta de un număr infinit de ori? vei avea cel mai solid centru de greutate. Iată învățătura doctrinei mele. Trăiește în așa fel încât să-ți dorești să retrăiești, căci oricum vei retrăi. Cel care-și găsește bucuria supremă în strădanie, să se străduiască! Cel care iubește odihna mai presus de orice, să se odihnească! Cel căruia-i place mai mult decât orice să se supună, să asculte și să-i urmeze pe alții, să asculte de ei! Dar să știe bine ce anume preferă și să nu dea înapoi de la niciun mijloc! ”( „Voința de putere”)

Problematica „eternei reîntoarceri” la formele arhetipale care stau la baza lumii va deveni un mit exploatat mai degrabă de literatura artistică (la noi de Eliade îndeosebi, dar și la Rebreanu, în „Adam și Eva”), pentru că ideea nu poate fi probată matematic/științific, ci e pură speculație, aducând într-o lumină edulcorată angoasa morții. Nici măcar nouă nu e, pentru că se regăsește, începând cu credințe păgâne ale umanității, continuând cu vechii greci și cărțile de înțelepciune budistă, la baza viziunii despre moarte ca trecere într-o altă formă de existență, practic ilimitată temporal (infinită).

Important este mesajul: dacă tot ar fi (posibil) să ne retrăim viața, atunci să facem, de-a lungul celei prezente, tot ceea ce ne stă în putință pentru a ne dori cu adevărat reîntoarcerea. Ceea ce nici n-ar fi contraproductiv, nu-i așa?

Să reținem, deci: „Viaţa nu e oare de o sută de ori prea scurtă, pentru a ne îngădui luxul de a ne plictisi?”

Traducerea: Alessia Achim (sursă aici).