„E o enormă încredere în literatură în scrisul lui George Cornilă, în frumusețea ei – și în posibilitatea ei de a ne salva. Câtă vreme mai există scriitori tineri care cred astfel în literatură, viitorul ei e asigurat.”
Radu Vancu
„Aș fi găsit oricum altceva care să îmi lipsească. Noi oamenii suntem găuriți pe dinăuntru. Nicio radiografie nu ți-o arată, însă așa e, și încercăm cu disperare se umplem acel gol.”
George Cornilă

Rezervația

Un articol de Gina Varga
Urmăresc de aproape un deceniu cariera scriitoricească a domnului George Cornilă. Prima carte pe care mi-a prezentat-o a fost, de fapt, o trilogie: Regele lupilor. La aceasta mi-a plăcut extraordinar ideea de a valorifica mitologia autohtonă, lucru care mi s-a părut înălțător atât pentru literatura noastră, cât și pentru autor.
L-am văzut în ipostaza scriitorului tânăr care scrie, mai ales, pentru tineri, romane pline de aventură și de energie.

Mă așteptam ca „Rezervația” să fie în același stil dar, spre surprinderea mea, am descoperit, ca la Blaga, în perioada de maturitate, o cu totul altă scriitură, cu ecouri sublim tragice. Volumul acesta se potrivește minunat pe arhitectura mea interioară și de aceea aproape că l-am devorat.

Sunt trei povestiri greu de ierarhizat, fiindcă sunt asemănătoare și diferite în același timp. Mi-a plăcut enorm fiecare în parte, deși fiecare în alt fel.

foto sursa

Rezervația

Prima, „Rezervația”, care dă și titlul volumului, pornește de la o idee tulburătoare: în România zilelor noastre, un individ destul de dubios descoperă Grădina Edenului, încremenită în timp, cu Adam și Eva captivi încă în pântecul ei, din care nu pot ieși.
Dezoltarea este pe măsura ideii. Raiul, după ce spulberă iluzia fericirii eterne de după moarte, devine loc de distracție, un simplu obiectiv turistic, valorificat în cele mai vulgare moduri de instituțiile capitaliste. Restaurantele servesc pulpițe de behemont, iar unicornii sunt puși să se lupte până la moarte, spre deliciul spectatorilor iliciți. Lumea este desacralizată, strivită de propriile vicii și slăbiciuni, iar raiul promis devine un bâlci deschis tuturor, sau, mai ales, celor ticăloșiți și gata să îl exploateze. E acolo, într-o scriere de câteva zeci de pagini, toată lumea noastră bolnavă, este cavoul bacovian, în care aripile îngerilor atârnă, din care – avem acum certitudinea – nu mai putem ieși…

O vară cu Misha

A doua, „O vară cu Misha”, vorbește tot despre o desacralizare, dar, de data aceasta, a lumii individuale. Un adolescent cuminte, prea cuminte (Enigel…), se îndrăgostește de o fată de vârsta lui și, sub influența ei, își sacrifică valorile, spre a se transforma într-un golan aparent, pe gustul celorlalți adolescenți și, desigur, al fetei. Ea îl inițiază în viciu, trezește în el dorința de a fi ”cool”, care înseamnă, din păcate, să pari infinit mai imbecil decât ești. Am recunoscut în nuvelă copilăria anilor ’90, cu inițierile din spatele centralei de termoficare și cu bătăile din cartier, pentru un loc în ierarhie sau pentru dreptul colosal de a fi lăsat în pace. Misha, cea care îl învață să supravietuiasca in dificila viață de adolescent rebel, devine o himeră, pe care o caută ani la rând, într-o proză ce capătă pe alocuri ecouri eliadesti.

Trecerea iernii

A treia, „Trecerea iernii”, m-a izbit printr-o altă idee, pe care cred că am avut-o cu toții la un moment dat și care, totuși, mi-a lăsat impresia că scriitorul îmi cunoaște gândurile: un profesor absorbit de munca lui se hotărăște subit să accepte să petreacă un an pe o insulă pustie. Acolo va experimenta singurătatea, cu bucuria și disperarea ei, întâlnirea cu sinele și teama ce ne cuprinde pe toți cei care reușim să ne izolăm periodic la gândul reîntoarcerii în mulțime. În această parte a cărții am întâlnit câteva fragmente de o frumusețe răvășitoare:

„Succesiunea anotimpurilor în natură nu este nici pe departe atât de complicată ca succesiunea anotimpurilor lăuntrice, primăverile fecunde ale ființei, verile toride, toamnele nostalgiilor și iernile geroase. Înăuntrul nostru iarna poate fi curmată brusc de vară, la fel și invers. Înghețul nepăsării poate veni peste canicula iubirii, arșița furiei peste luciditatea rece. Speranța primăvăratică a renașterii te poate cuprinde la sfârșit de viață. Ne place să credem că binele și frumosul se vor ivi mereu învingătoare, așa cum, în mersul lumii, primăvara triumfă întotdeauna în fața iernii, însă adevărul e că pentru unii sunt ierni acolo, între oasele pieptului și ale craniului, care nu mai pleacă și primăveri care nu mai vin.”

Am simțit că această carte este, dacă nu despre și pentru mine, despre un om și pentru un om ca mine. Sunt convinsă că suntem mai mulți și că ne recunoaștem. Dar, dacă privesc mai bine, cred că, în fond, toți suntem la fel -incompleți, mereu în căutarea a ceva care ne lipsește și pe care nu îl putem numi:

„Aș fi găsit oricum altceva care să îmi lipsească. Noi oamenii suntem găuriți pe dinăuntru. Nicio radiografie nu ți-o arată, însă așa e, și încercăm cu disperare se umplem acel gol.”

Ne diferențiază doar disponibilitatea și capacitatea de a accepta limitele noastre și pe cele ale lumii în care am ajuns să trăim.

Citește și Din cer au căzut trei mere