Hermann Hesse (2 iulie 1877 – 9 august 1962) este unul dintre  scriitorii germani cei mai cunoscuți. Celebritatea i se datorează romanelor sale Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă) – pentru care a primit Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 1946 – și Siddhartha, un roman ilustrativ pentru interesul lui Hesse în studierea budismului, filozofie care l-a preocupat în mod deosebit. Motivația juriului a atins doar câteva aspecte mai degrabă exterioare viziunii sale artistice, justificând alegerea sa „pentru inspiratele scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului”.

tumblr.com

Mai mult decât atât, Hesse este un erudit, un pasionat al domeniilor spiritualității de tip clasic, dovada fiind nu doar în lecturile sale atât de diverse, cât și în modul profund în care a asimilat întreaga învățătură, restituind-o umanității într-o variantă pe cât de simplă în expresie, pe atât de tulburătoare în adevărurile ascunse dincolo de lumea textului propriu-zis, la nivelurile lui simbolice. Nu doar în proza cu caracter alegoric, ci și în poeme:

În mâini cu jocul lui de perle colorate 
şade-aplecat, în ţara cu armate 
de ciumă şi război. Peste ruine 
cresc iederi şi pe ele zumzăie albine. 
Psalmi în surdină, o sleită pace, 
străbate lumea, senectutea care tace. 
Bătrânul numără pestriţele mărgele, 
ici una albă sau albastră apucând 
şi alegând după mărime dintre ele 
le potriveşte-n cercul lor pe rând. 
El, mare altădată în jocul cu simboluri, 
maestrul multor limbi şi-al multor arte, 
cunoscător al lumii, umblat până departe, 
bărbat vestit, ştiut chiar şi la poluri, 
de-nvăţăcei, colegi, mereu înconjurat, 
acum e singur şi bătrân şi obosit. 
Nici un discipol nu-i mai cere sfat, 
nici un maestru la dispută nu-l doreşte. 
S-au dus şi temple, bibliotecile-au pierit 
şi şcolile Kastaliei la fel. El odihneşte 
printre ruine, cu mărgelele în mână. 
Hieroglife, ce-altă dată nesfârşit 
de multe îi spuneau, azi cioburi colorate, 
i se rostogolesc acum, neauzit 
din mâinile bătrâne, în ţărână…

(Ultimul jucător cu mărgelele de sticlă , traducere Dan Dănilă)

Două perspective de lectură se deschid încă din primele rânduri ale capodoperelor sale: unul literal, al acțiunii, oferind în Jocul cu mărgelele de sticlă, de pildă, o biografie fantezistă, în cheie utopică, a personajului Josef Knecht, scrisă către anul 2400, și unul literar, încărcat de semnificații esoterice, ascunzând în substraturile metatextuale căi inițiatice, ca o adevărate odisee a cunoașterii umane, având la bază propria devenire spirituală a autorului.  Ceea ce rămâne cu adevărat valoros este tocmai acest filon cvasi-filozofic al operei sale, din care am extras câteva citate semnificative, ca  invitație la o lectură de profunzime.

  • Înţelepciunea nu poate fi împărtăşită. Înţelepciunea pe care un om înţelept încearcă să o împărtăşească, sună mereu ca o nebunie pentru altcineva… Cunoaşterea poate fi comunicată, dar nu şi înţelepciunea. Se poate găsi, trăi, se pot face minuni prin ea, dar nimeni nu o poate comunica şi nu poate învăţa pe altcineva.
  • A găsi la fiecare om trăsăturile care-l deosebesc de ceilalţi înseamnă a-l cunoaşte.
  • Prin meditare profundă avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toată viaţa trecută, prezentă şi viitoare în simultaneitatea ei.
  • Fericirea nu constă în a fi iubit. Fiecare fiinţă umană are iubire pentru ea însăşi, şi totuşi, sunt mii care trăiesc o existenţă damnată. Nu, faptul de a fi iubit nu-ţi aduce fericirea. Dar a iubi, aceasta este fericirea!
  • Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne ucidă, ci ca să trezească în noi o viaţă nouă.
  • Nu există realitate în afara celei din lăuntrul nostru. Iată de ce atâţia oameni duc o viaţă nereală. Ei iau imaginile din afara lor drept realitate şi nu permit lumii lor interioare să se dezvăluie.
  • Eu numesc un om treaz pe cel care, cu cunoaştere conştientă şi înţelegere, poate percepe adâncile puteri lipsite de raţiune din sufletul lui, toate puterile lui cele mai tainice, dorinţe şi slăbiciuni şi ştie cum să se ia în calcul pe el însuşi.
  • Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.
  • Fericirea e iubire, şi nimic altceva. E fericit doar cine ştie a iubi…

Citiți și Octavian Paler – Fă-ți timp să iubești