Poveste.
El, un jucător cu viața și cu inima din viață. Ea, o naivă venită din lumea Micului Prinț.
Întâlnirea, predestinată sau nu, a avut loc. Cert este că n-au ieșit scântei, nici n-au explodat artificii multicolore. În seara aia, ploua mărunt și tinerețea ei îi spunea că merita mai mult decât ceea ce i se oferea în clipa prezentă. El avea o privire tristă, înduioșată chiar, iar ea, rumenă la suflet, zâmbind melancolică, n-a căzut în plasa țesută din sute de mesaje, melodii codate și declarații înfocate. Simțea că nu-i locul ei, că nu-i unicul dar pe care l-ar putea primi. Ea încă se merita.
Anii au pavat drumuri separate și revenirea, precum Luceafărul și-a lui neprețuită, era doar în vis.
De încurajările ei avea el nevoie în realitatea lui, de calmul și seninul celor așezate din ea, de acel : „Va fi bine, vei vedea!”. A fost. Mai mult sau mai puțin.
Îi despărțeau povești trăite separat, căteva ape și niște Carpați. Iar el avea același vis. Ce nu atingi, ce nu dezvelești, ce nu se impregnează, nu-l simți al tău. Povestea lui avea și-o latura ce stârnea în ea fiori reci: agățarea de lucrurile materiale, de greutatea lucrurilor în care el credea. Ea plutea, translucidă și voluptoasă, se dăruia doar frumosului, uitând impunerea nevoilor casei de humă. Spiritul întindea mâna lutului și pacea întârzia, totuși, să apară.
Într-o dimineață, răcise sub haina iernii și lăsase spiritul să ațipească. A fost îndeajuns cât să-și uite glasul, lumea și mirosul. S-a dus cu el pe un drum înghețat și el și-a culcat capul cu speranțe cu tot, pe inima ei. Ea spera să se ia. Să se ia din linistea, binele, bucuria și frumosul ei. Să-i liniștească demonii, să-i adoarmă balaurul care-l umilea ingenunchindu-i spiritul. Mai nădăjduia că va veni primăvara, că nu va trebui să fie mereu o mică laponă înveșmântată-n nepotrivire cu lumea care o îngrădea.
Nu s-a luat nimic. Nimic din energia luminoasă. Nimic din sensul care ar fi creat o planetă nouă. Nimic din măreția care ar fi transformat râurile și Carpații. Mirosul ei a devenit banal. Atingerile ei dureau. Înțelepciunea îi repugna. Frumusețea o disprețuia. Lumina îl deranja și tânjea după sensul lucrurilor care se trec. Balaurul răcnea și el nu i se putea împotrivi.
Târziu, după ce s-a scăldat și-n noroiul tiglos, după ce disprețul și neiubirea a dat roade de amărăciune, după ce a înțeles că n-ai cum să mai crezi în răsărituri care nu-s decât apusuri mascate, ea și-a retras mâinile, a lăsat usor și a făcut bagaje. Nu l-a putut binecuvânta atunci. Rămasul în urmă e mai rău decât înaintarea. La plecare, era un necunoscut. Întrebarile și-au pierdut rostul, pentru că în eter, e plin de ele.
Căutând în desaga nesfârsită a timpului, a înteles ea că era de prisos să înmagazineze regrete. Ele aparțineau trecutului și trebuiau îndosariate. Uneori, lecțiile le mai răsfoiești, dar nu te strămuți în ele din nou.
El s-a întors în lumea lui. Ea a scris o poveste și și-a îngăduit să rămână cu un vis, unul pe care îl va putea împlini sfâșiind folia care-l încătușează.
Toți trăim povești. Cele cu gust de miere, le fac suportabile pe cele cu gust de fiere, suportabile și îngăduite. Poveștile sunt daruri și lecții. Acceptate, curg ușor și blând. Împotrivește-te și vei trece prin toate vârtejurile amețitoare!
El este o poveste. Ea este o poveste. Cât de mult contează modul în care o spui!
Citiți și Lumea e rea, te va lovi unde te doare…
