Dicționarul de simboluri din opera lui Mircea Eliade”, scris de Doina Ruști și apărut în cea mai recentă ediție la Editura Vremea, este una dintre cărțile fundamentale în înțelegerea marelui prozator, hermeneut, folclorist, istoric al religiilor, orientalist român. Se cunoaște marea apetență a scriitorului pentru lumea simbolurilor, așa că cităm din acest Dicționar, cu credința că este cea mai autorizată sursă în interpretarea semnificațiilor acestei zile, plină de sensuri mitice:

În tradiţiile româneşti, solstiţiul de vară (24 iunie) este patronat de sărbătoarea Sânzienelor, pe care R. Vulcănescu o consideră o sărbătoarea florală şi câmpenească, legată de înflorirea plantelor care au acest nume, dar şi de zânele bune numite sânziene. Ca timp solstiţial, sărbătoarea este marcată de o serie de ritualuri ale coborârii, de alungare a soarelui şi chemare a lunii; dintre acestea, este de menţionat obiceiul ca flăcăii să aprindă făclii şi să le rotească de la răsărit către apus, spunând: du-te soare, vino lună, / Sânzienele îmbună.

În multe credinţe europene, solstiţiul de vară (naşterea Sfântului Ioan) este socotit o poartă ce deschide drum de coborâre în întuneric. În simbolismul pitagoreic, solstiţiul de iarnă este poarta zeilor, pe când cel de vară reprezintă o ieşire destinată oamenilor. Conform credinţelor româneşti, în noaptea de Sânziene se deschide cerul, iar omul are acces la cunoaşterea întregii Firi.

Sânzienele sunt femei tinere atrăgătoare, fascinante. Îmbrăcate în alb, cu sânii goi, ele nu se văd ziua. Sunt înaripate, nocturne şi le place să cânte şi să danseze. Uneori îi îmbolnăvesc pe cei care le văd dansând sau pe cei care încalcă anumite interdicţii, iar aceste boli nu pot fi vindecate decât de căluşari.” Într-un vechi basm românesc se spune că un păstor a fost răpit de zânele dansatoare şi purtat în zbor timp de şapte ani, după care l-au eliberat, dăruindu-i o carte magică, în care se aflau leacurile tuturor bolilor.

Sânzienele ocrotesc iubirea, favorizează nunta, şi prin aceste atribute, ele devin un simbol al armoniei universale.

 În Nopţile de Sânziene de M. Sadoveanu aceste semnificaţii sunt reunite într-o poveste fantastică şi care constituie intriga romanului. Pădurarul Peceneaga aşteaptă cu însufleţire noaptea de Sânziene pentru că ştie că atunci vietăţile pădurii ţin sobor: La miezul nopţii a rânduit Dumnezeu  un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile, şi cerurile cu stele şi vânturile, după care dintr-odată toate purced în scădere. […] În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile şi paserile. Le dă şi lumina înţelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai aşa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate se strâng în sobor şi stau la sfat. Aşteptările i sunt răsplătite; din văzduhul miezului-nopţii ninge o lumină slabă şi animalele vin să ţină sfat despre salvarea pădurii Borza, ameninţată de securile oamenilor. Peceneaga este admis ca martor al acestui sobor miraculos, pentru că el este destinat să păzească o comoară domnească. Romanul se încheie cu un episod, fixat tot în noaptea de Sânziene, când pădurarul nu mai are acces la adunarea vieţuitoarelor, dar doi huhurezi vorbesc pentru el şi îi desluşesc rostul de paznic al pădurii.

    Mircea Eliade, în romanul intitulat Noaptea de Sânziene, porneşte de la o credinţă, pe care o expune în Tratat de istorie a religiilor, anume că cel care culege ierburi magice în noaptea de Sânziene poate căpăta atribute supranaturale, devine invulnerabil sau invizibil, pentru că în această noapte se deschid porţile cerului, adică lumea capătă însuşiri hierofanice, are acces la sacralitate. Personajul principal al romanului său, Ştefan Viziru, are viziunea propriei morţi într-o noapte de Sânziene, în pădurea Băneasa, unde merge la miezul nopţii, mânat de un dor inexplicabil. Maşina, despre care ştie că va dispărea la miezul nopţii, şi Ileana devin semnele morţii sale. După 12 ani de la această experienţă, la miezul unei nopţi de Sânziene, Ştefan moare într-un accident de maşină, alături de mireasa sa, Ileana, şi are sentimentul plenitudinii, certitudinea că a trecut pe poarta morţii, în eternitate. Pentru Eliade, sensul nopţii de Sânziene se leagă de ritualuri străvechi închinate zeiţei Diana, Deşi există şi alte opinii despre etimologia cuvântului sânziana, Eliade, preluând o teză a lui Vasile Pârvan, crede că numele Diana a înlocuit numele local al unei zeiţe autohtone geto-trace care sub influenţa creştinismului a fost numită Sancta Diana; numele zeiţei Diana a devenit, în româneşte, zâna (dziana). În plus, derivând de la aceeaşi rădăcină, un alt cuvânt, zânatec, înseamnă zăpăcit, cu minţile aiurea, nebun, adică luat, răpit de Diana sau de zâne.

din arhiva personală

Şi numele Ileana are legături cu zeiţa pădurii, evocând altă denumire a ei – Iana -, legată de funcţia sacră de paznică a porţii misterelor, prin asociaţie cu Ianus. Personajul lui Eliade este preocupat de semnificaţiile sărbătorii de Sânziene, crede în miracol şi îl aşteaptă pe Ştefan cu aceeaşi emoţie ca în copilărie, când a pătruns în camera Sambô. Pentru el Domnişoara Iulia a lui A. Strindberg este o operă iniţiatică deoarece acţiunea se petrece în noaptea solstiţiului de vară, iar sensul vieţii este determinat de găsirea unei ieşiri din burta balenei; or, evadarea din istorie este posibilă doar sub imperiul lunii şi al zeiţei Diana, ea însăşi divinitate selenară. Ileana Sideri este mireasa lui Ştefan, dar în sens mioritic, adică de crăiasă a lumii şi de proiecţie a morţii. De aceea, ea aşteaptă lângă poarta cerului, în noaptea de Sânziene. De asemenea, deţine vehiculul morţii şi cunoaşte intrarea în eternitate, întocmai ca Diana; în legătură cu această funcţie de paznic al tainelor, Solier crede că îşi are rădăcinile în mitul lânii de aur, aflată în palatul protejat de Artemis (Diana), adăugând că ea este înspăimântătoare pentru privirile şi auzul oamenilor care n-au fost părtaşi la iniţieri şi ritualuri purificatoare, în sfârşit la tot ce tăinuieşte preoteasa iniţiată – Medeea. Aşadar, Diana apare şi ca semn al însingurării şi al revelaţiilor esenţiale, semnificaţii cuprinse şi în construcţia personajului lui Eliade. Ca timp al coborârii magice şi al morţii, simbolul mai apare şi în alte opere ale sale (Les trois Grâces, Uniforme de general). În nuvela Dayan sub protecţia sânzienelor, porţile cerului se deschid chiar şi în inima capitalei.

În basmele populare este şi mai bine subliniată această funcţie simbolică, prin personajul Ileana Consânzeana, socotită uneori sora Soarelui, ca în basmul Soarele şi Luna (Hașdeu) sau o fiinţă rea, pe care Făt-Frumos trebuie s-o îmblânzească (Ileana Cosânzeana în copac, Hașdeu).

Dar cum „Noaptea de sânziene” este o lectură obligatorie, vă lăsăm să descoperiți singuri frumusețea acestui roman. Doar câteva fragmente cităm, spre incitare:

S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…

Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce faci. Nu pot avea secrete faţă de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar d-tale ţi-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta chiar acum, cât eşti tânără, te prinde viaţa şi te macină pe dinlăuntru, şi într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezeşti pe patul de moarte, şi atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauţi asta acum, cât eşti tânără. Asta e o problemă de tinereţe…
Ce trebuie să caut? îl întrebase Ileana.
Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne, încrede-te în semne. Urmăreşte-le…

Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună – am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav – ci un om liber, care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui teroarei istoriei.”

Tu ştii foarte bine ce vreau să spun, repetase Ştefan. Poate mai există şi altceva în afară de dragoste. Poate există undeva o posibilitate deschisă miracolelor, un mister ireductibil, un secret pe care nu izbutim încă să-l descifrăm.”

Un om trăieşte autentic… Un credincios nu are mai mult de două, trei experienţe religioase în toată viaţa lui, adăugase. Restul e rutină. Ca şi viaţa noastră: o serie nesfârşită de automatisme. Doar câteva ceasuri autentice la zece, cincisprezece ani. Şi când vrei să ieşi din rutină, faci istorie...”

Citiți și Diavolul îndrăgostit