Veneau furtuni cu tot alaiul după ele în anii copilăriei mele, fulgere brăzdau sălbatic cerul, iar pământul parcă trosnea, gata-gata să se crape. Se ascundeau oameni și viețuitoare din calea ei, a furtunii, iar mama alerga mereu să înfigă un cuțit în mijlocul curții, să ademenească fulgerele de pe casa noastră și să arate că suntem prezenți, vii. Se auzea la fiecare bubuitură și despicătură de cer un ” Doamne, iartă-ne” și închinau crucea după credința fiecăruia. Ochii mei, singurii care nu se adăposteau în întunericul palmelor ori în vreo pernă, sorbeau cu nesaț luminile și căderea lor năvalnică. Nici că m-aș fi ascuns de muzica asta intensă! Ce spectacol! Mă uitam în sus cu admirație și invidie, una care râvnea vederea de deasupra. Cum să crezi că pieri sub asaltul glorios al cerului?! Că era binecuvântare asupra pământului ori vreo neînțelegere soldată cu dezlănțuire, pe atunci nu eram sigură. Eu eram la spectacol, Dumnezeu dirija o orchestră fantastică, cuțitul înfipt era o mărturie că suntem acolo, atenți și plini de cuviință.
M-am mărit și, Doamne, câte furtuni mi-au fost date întru trăire! Eu, cu ochi mari și neîmblânziți de dorul frumosului cel mai frumos, m-am lăsat plouată crezând că-i vreo furtună din aia în care sunt binecuvântată. Ba chiar am înfipt și cuțitul în mijloc de curte, gândind că se vor revărsa fulgere mărețe și semnalată să-mi fie prezența. Să aștepți binecuvântarea când mai și crezi în ea este cel mai firesc lucru al existenței. Furtunile n-au fost doar binecuvântare, schimbări cu bătaie împlinită direct. Au descoperit adăposturi care înveleau urâciuni și goluri tăinuite, nevorbite. C-așa credeam c-ar trebui să procedez. Nu te învață la școală cum să faci cu părțile astea în care glodul n-are o ecuație prin care-l poți evacua din tine.

Se aude doar: „Taci. Nu-i bine a le zice. Lumea-i rea, te va lovi unde te doare. Ascunde, tăinuiește, acoperă.” Da’ ce le-am mai învelit! Nici eu nu mai știam de ele!

Sorina Muntean
Ne străduim să ne dezdumnezeim cu o ferocitate absurdă, strângând sensuri făurite în țărână, acordând valoare nonvalorii și ridicând la grad de lege ceea ce-i, de fapt, un straniu joc de păpuși. Dăm atâta atenție durerii și alor ei manifestări, încât mi se pare că am putea numi timpul ăsta „epoca fricii”. Sunt convinsă că pot fi adunate argumente împotriva afirmației mele, însă sunt și mai convinsă că o clipă de luciditate, justă si nepărtinitoare franchețe ne-ar face să vedem drept și clar câte urâciuni tăinuim, neîndrăznind să ne lăsăm dezgoliți în furtunile care încă mai sunt trimise întru trezire.

Fulgerele alea au un scop, ropotele și zguduirea transmit mesaje și șanse de revenire la esență, la simpla și nealterata bucurie de a fi, complet și divin. Sunt rușinată când mă uit la mine, la noi, la ce ținem cu încrâncenare și dacă nu ne mai folosește, la lupta inutilă și ridicolă, necerută într-o analiză simplă, pe care o ducem cu noi înșine și cu cei de lângă noi.
Cele mai faine esențe puse-n noi le nenorocim prin combinații care nu duc la niciun hibrid cu trăsături evoluate. Dimpotrivă. Ne știrbim menirea și sensul căutând drepturi, explicații pentru întrebări ridicole și când se termină viața, lăsăm păreri de rău cu duiumul.
Ce-ar fi să ieșim în furtună? Ce-ar fi să asistăm la miracole schimbând optica, viziunea, renunțând la plângeri, nemulțumiri și căutări inutile?! Ce-ar fi să înfigem cuțitul în mijlocul curților noastre ca semn că suntem gata, disponibili să revenim la esența, să dăm drumul și să trăim?! Nu-mi spune tâlcuind gândul ca „n-ai cum. Lumea-i alta și tu trebuie să mărșăluiești prin ea”, că nu-i așa și eu nu mai cred. Cred că poți lăsa să-ți fie descoperit fondul bun, cred că poți trăi pentru valori înalte, cred că te mai poți bucura și aprecia și mai mult decât atât, poți să prețuiești una clipă cât o viață!
Trăim în furtuni și ne spunem mereu că nu-s din acelea văzute cu ochi de copil care simte și crede miracolul. Catastrofe, de-a dreptul, le numim. Nici pe departe!! Sunt aceleași furtuni, doar că noi, goi și doar de pământ, cum să le mai citim cu adevărat manifestarea și rostul?!

Ne temem și ne ascundem, adunăm calculând ieșiri, construim fortărețe și în pseudo-adăpostul creat, mai vorbim și despre frumos. Și doară făptura noastră știe și simte că nu-i ăsta sensul, rostul, menirea dată la plămădire.
La capătul vieții este doar moartea, trecerea către un altceva inevitabil. De ce atâta teamă?! Ce împărățim?!

Citiți și Nimeni nu rămâne fără voia ta…