De Paști
Tudor Arghezi
La toate lucarnele și balcoanele
Au scos din cer îngeri icoanele
Și-au aprins pe scări
Candele și lumânări.
Orașele de sus în sărbătoare ,
Au întins velințe și covoare,
Și ard în potire
Mireasmă subțire.
Și din toate ferestrele odată
Mii și sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroșii copii.
Cuprinzător în imagini reale și imaginare, acest poem amintește de copilărie de atmosfera de Înviere, sărbătoarea din casă și dinafara ei, din „orașul de sus” când lumile și luminile se suprapun, când „în cer este ceea ce este pe pământ și pe pământ ceea ce este în cer” (Mircea Eliade).
Oglinzi și oglindiri magice reverberează momente de sacralitate în sufletul de copil lumina sfântă a Paștelui. Peste tot, la balcoanele și lucarnele caselor, pe scările imaginare care leagă Cerul de Pământ, sunt „candele și lumânări aprinse” feeric de îngeri și pentru îngeri.
Tudor Arghezi aduce în prim-plan în aceste versuri, farmecul nestins al copilăriei magice. Icoane aduse la închinat de acolo, de Sus, din Cer, reprezintă în percepția inocentă și tandră a copiilor imaginea heruvimilor „cu mâna bucălată”, identică, desigur, cu a lor, o lume ce pare prin aceasta similară celei pământene.
Tabloul acestei Sărbători este figurat din perspectivă ludică, dar somptuoasă, cu imagini vizuale ample, cromatice, cu „velințe și covoare” întinse în această Zi de Sărbătoare creștină ce ne adună și ne leagă simbolic pe toți în iubirea sfântă sub mântuitoarea mână a lui Iisus, cel înviat din morți. „Mireasmă subțire” de mir și ceară plutește în aer, peste lumea profană ce-și împrospătează și adâncește credința în sacralitatea acestei Sărbători luminate.
M-am născut într-o zi de duminică, în miezul ei și-n miezul iernii, cu nămeți înalți, cât casa, îi percepeam albaștri, de aceea albastrul mă fascinează și acum. Și miezul mă fascinează, miezul cuvintelor și al ideilor ce vin la mine pe rând ca într-un puzzle al vieții, cu mult albastru din sevele cerului de suflet, de văzduh, de lacrimă…