Toate zilele au devenit duminici. Toate sunt a șaptea zi a săptămânii. În ziua asta, Dumnezeu s-a odihnit. A respirat și s-a odihnit. Cumva, se lăsase cu respect și liniște pentru fiecare a șaptea zi.
Nici că omenirea a mai respectat trăind ceva din treaba asta! Timpul ne strângea în ghete și alergam de nebuni după fânul nestrâns de pe lunca amenințată de nor, după grâul ce trebuia adunat în duminica aia că mâine au zis de ploaie și pică bobul, după asamblarea pieselor de pe benzi care nu aveau cunoștință de oprire, după sacrificat animale, că doar duminica sfârâie grătarul mai bine, după muncă care nu suferea pierdere de timp și orice fel de altă activitate în defavoarea mulțumirii, a opririi din alergarea către nimic.
Ieri, nu aveam timp pentru mama si tata. Ieri, promiteam că-i vizităm pe bunici in weekendul următor. Ieri, eram atât de prinși cu treabă, că n-am observat firele albe de la tâmple. Mai să credem că ne-a lovit vreun meteorit care a oprit moartea, însă până și veacul nostru are geam! Geamgiul s-a ocupat de asta. Trecerea prin el este inevitabilă!
Ieri, trăiam în pactul minciunii.
Motivația nu era vreuna să stea credibilă în toate aceste manifestări. Știm cât de egoiști suntem. Știm că am fugit în orice domeniu, activitate, ori credință care ne-au înstrăinat de noi. Știm câte oglinzi am atârnat în toată casa, fără să ne vedem. Vederea la distanță ne funcționa perfect. Bârnele de la vecini erau arse de laserele oculare. Ce fum îmbâcsit se mai făcea! Grătarele preferate.
A venit astăzi. Universul a fost oprit. L-a luat Dumnezeu între mâini chiar de pe buza hăului în care se rostogolea vertiginos. Nici nu-s sigură ce zi era. A fost instaurată o duminică continuă. Cine-i vinovat?! „Eu?! Nu, Doamne! Eva a făcut-o! Eu eram ocupat. Foarte ocupat.”
„Eu?! Păi, s-a produs o încurcătură. Un șarpe a fost. Tot din neamul nostru. Nu te uita acuzator! Caută și cercetează în curtea altui șarpe!”
Deja a murit un Dumnezeu, om nebun! Tu, n-ai învățat nimic din iubire, din jertfă, din îndurare. Tu, ai vandalizat și te-ai crezut dumnezeu de humă. Tu, te-ai dezis de natura dăruită, de sângele-ți împărătesc. Tu, ai crezut că din praf poți construi castele, fortărețe la timp de urgie. Tu, ai consumat nesăbuit apă, pământ, natură, cer și pe tine, până când, timpul s-a scârbit de șansele oferite.
Astăzi, între palme de Dumnezeu, pământul respiră. Sacul și cenușa ar fi potrivite pentru a participa la slujba de vindecare. Un Dumnezeu care plânge peste creația care a fost perfectă, este ultima șansă. Astăzi. Un Dumnezeu care ți-a redat timpul nefugărit și duminica renașterii, cu El ai întâlnire. Și cum ești din El, cu tine.
S-a făcut liniște. Nu o deranja! Ascultă. Caută în ADN-ul tău, adu-ți aminte de prima duminică. De forma în care încăpeau toate visele. Întinde mâna și alină vindecând. Uită să ceri. Deja ești tot pentru a împlini.
Om, e duminica vindecării. Ți-e altarul deschis. Pășește.
Citiți și Lumea-i rea…
