printre altele, inventase un mecanism de
scos inima ori de câte ori pleca să te întâlnească:
un ciob cât unghia unui bemol, o balama
într-o coastă, scripetele de-argint gol
și bufnitura, iar la înapoiere
rotițele scrâșnite invers în casa
ațipită cu capul în piept.
a ținut, o vreme, merchezul – copil supus
e inima cu ochii ei rotunzi laureați
ai apei –
dar cât anume, cât a ținut nu
mai știu.
devreme ce cânt melodia aceasta, înseamnă că toate
sunt la locul lor.
sunt toate la locul lor?
foto sursa
Citește și pictură
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
